Despre Sukhumvit se spune că este cel mai cosmopolit şi exclusivist cartier din Bangkok, fiind deopotrivă asociat cu trenul suspendat, dar şi cu unul dintre cele mai lungi bulevarde din lume. Eu cred însă că Sukhumvit este aşa cum trebuie să arate toate cartierele de pe Pământ: pub-uri englezeşti aici, un restaurant indian la doi paşi mai încolo, un mall sud-coreean la o sută de metri distanţă, iar vis-a-vis câteva saloane de masaj thailandez.  „Turnul Babel” al zilelor noastre.

Nimic semnificativ nu se schimbase pe aleea 11 din Sukhumvit de la vizita noastră, de anul trecut. Hotelul de trei stele arăta un pic mai îngrijit, între timp fusese primit într-un lanţ turistic local, personalul indian tot neîndemânatic şi zâmbitor, oul prăjit de la micul dejun la fel de prost făcut, iar croitoria de la parter goală şi ocolită de turiştii cu bani, dispuşi să-şi comande costume şi cămăşi „de firmă” care, dacă nu se vând aici, „merg oricum la export şi ajung în mall-urile din Occident”. Se schimbase ceva însă în acustica zonei, faţă de anul trecut. Blocul de alături era în renovare, astfel încât între 8 dimineaţa şi 6 seara, dacă stăteai în cameră, erai torturat de zgomotele de pick-hammer cu care „doreii” thailandezi cu mască pe figură demolau pereţi şi tavane.

Strada arăta însă la fel, cu un şir lung de comercianţi vorbăreţi, cu măsuţele  întinse pe două rânduri, cu loc de trecere prin mijloc, între cele două staţii de „skytrain”, Asok şi Nana. Negustorii vând toate nimicurile pământului, totul negociabil, de la ceasuri fake, eşarfe colorate şi pălării, până la DVD-uri porno şi substitute locale pentru Viagra. Sukhumvit este însă, înainte de toate, un concurs de oameni, culori şi mirosuri de mâncare din toate colţurile planetei. Bulevardul principal este întretăiat de alei aproape perpendiculare (soi), care împart cartierul în mai multe felii, toate cu hoteluri, restaurante şi magazine diferite. O analiză, aşa ochiometrică, arată că expaţii occidentali pot fi găsiţi în toată zona dintre soi 1 şi soi 60 (unde sunt şi cele mai multe pub-uri), în jurul aleii nr. 21 stau japonezii şi coreenii, iar între soi 11 şi soi 12 erau multe restaurante indiene, dar şi chioşuri cu vânzători îmbrăcaţi în haine lungi, arăbeşti, de unde puteai să-ţi cumperi kebab sau falafel. Numerotarea aleilor nu este chiar logică, parcă a fost făcută de cineva care a luat-o de la un capăt, pe sărite, după care s-a întors şi a mai aruncat nişte numere în locurile rămase neînregistrate.

După căldura înăbuşitoare din timpul zilei, când toată lumea se ascunde în camerele cu aer condiţionat, seara, cartierul se umple de oameni, turişti şi localnici deopotrivă, care ies să mănânce, să bea o bere, să se întâlnească cu prietenii, să agaţe vreo prostituată locală sau să privească pur şi simplu la spectacolul străzii. Prin mulţimea care bate cartierul în sus şi-n jos se strecoară backpackeri occidentali de 20 de ani, în drum către vreun bar unde să se pună în cap, femei indiene în sariuri colorate, însoţite de mulţi copii, cupluri mixte- el un englez trecut de prima tinereţe (şi de multe ori şi de a doua), iar ea o thailandeză drăguţă, zâmbitoare şi politicoasă.

Vânzătorii ambulanţi îşi scot în stradă bucătăriile mobile cu grătare pe care sfârâie peşti delicioşi şi „satay” (frigărui) de pui, sau plitele cu butelie pe care prepară supe cu tăieţei şi fructe de mare, pad thai, rat na (mâncăruri tradiţionale cu tăieţei prăjiţi), pancake cu fructe şi ciocolată (un fel de clătite) şi alte delicii thailandeze, transformând strada într-o uriaşă cameră de tortură pentru gurmanzii şi pofticioşii din toată lumea. Preţurile acestor bunătăţi sunt mici, pentru buzunarele localnicilor. Am mâncat cei mai buni doi peşti din viaţa mea, făcuţi pe un grătar chiar din faţa hotelului, şi am plătit pe ei echivalentul a 6 lei (60 baht), o supă cu tăieţei şi fructe de mare costă 5-6 lei, iar o porţie de „pad thai” cu muguri de soia, tofu, alune pisate, lămâi verzi şi creveţi, undeva pe la 10 lei. Primăvara este sezonului celui mai dulce fruct din lume, mango, iar tarabele cu fructe tropicale se alătură acestui uriaş restaurant umblător care trăieşte doar noaptea, dispărând ca prin farmec a doua zi dimineaţă.

Pentru cei pretenţioşi, Sukhumvit-ul are ispitele sale costisitoare şi, dacă vrei cu orice preţ, poţi să mănânci în restaurante elegante (şi cu trupe care cântă live) cu 1800 de baht (180 de lei) cam ce ai fi putut mânca pe stradă sau într-un local decent dintre blocuri, dar cu scaune şi mese din plastic, cu 40-50 de lei. Sau poţi să mergi la McDonalds, Subway sau KFC, dacă mâncarea americană este ceea ce-ţi lipseşte în acel moment.

Unde dispar maşinile?

Dacă-i spui unui bucureştean că pe cel mai aglomerat bulevard din Bangkok nu vei găsi nici o maşină parcată aiurea va spune că eşti nebun. Aceasta este însă realitatea. În ciuda numărului mare de autoturisme, scutere şi tuk-tuk de pe stradă, acestea dispar în mod miraculos imediat după ce ajung la destinaţie. Minunea nu e chiar minune pentru că, de fapt, toate blocurile şi hotelurile din Sukhumvit sunt dotate cu parcări suficiente, subterane şi supraetajate, astfel încât nici o maşină nu rămâne pe stradă după ce şi-a terminat treaba. Nu de alta, dar nici nu ar avea unde să stea pentru că, noaptea, oamenii îşi iau înapoi strada, cu furia celor care, în timpul zilei, nu au acolo nici un drept. Nici măcar dreptul de a fi pieton, având în vedere cvasi absenţa zebrelor din tot Bangkok-ul.

În hărmălaia generală, şoferii de tuk-tuk joacă un rol important, cu obiceiul lor amuzant de a claxona de două ori (tuk, tuk) atunci când trec pe lângă tine, în speranţa că vei avea nevoie de ei să te ducă undeva. Cea mai mare speranţă a şoferilor acestor struţo-cămile cu trei roţi, ce pot fi întâlnite pe străzile tuturor oraşelor din Asia de sud-est, este că vei accepta preţul pe care ţi-l cer pentru o călătorie, preţ pe care, după o negociere serioasă, poţi să-l reduci chiar la jumătate. O călătorie cu tuk-tuk-ul este însă fascinantă în felul ei, asta dacă dai la o parte tonele de gaze de eşapament pe care le inhalezi în trafic şi seninătatea, uneori vecină cu nebunia, cu care conducătorii se strecoară milimetric printre maşini sau fac depăşiri mortale.

Trenul suspendat

O bună bucată din bulevardul Sukhumvit este străbătută de aşa-numitul „skytrain”, trenul suspendat din Bangkok, cel mai comod mijloc de transport din capitala Thailandei. De fapt, prima inaugurată şi cea mai importantă linie a trenului este chiar linia Sukhumvit, în încercarea autorităţilor oraşului de a decongestiona traficul de maşini în această parte a metropolei. Despre BTSC (Bangkok Mass Transit System Public Company) trebuie spuse câteva cuvinte. Într-un oraş cu 6 milioane de locuitori (12 milioane, cu tot cu zona metropolitană) traficul a fost tot timpul o problemă uriaşă, iar primele încercări de a construi variante alternative de transport (tren suspendat, metrou) datează de la începutul anilor 90. Unele dintre variantele începute atunci au fost abandonate în urma unor scandaluri politice, iar ceea ce se numeşte acum BTSC a fost realizat într-un termen relativ scurt. De la semnarea contractului cu un consorţiu italo-thailandez, la care s-a asociat şi Siemens, până la inaugurarea efectivă a primei linii, 5 decembrie 1999, au trecut 5 ani. În prezent „skytrain” are o lungime totală de 37 de kilometri şi este folosit, în medie, de 600.000 de oameni în fiecare zi.

În Sukhumvit nu sunt atracţii culturale, nu sunt muzee, palate sau temple budiste, unde să mergi să faci zeci de poze cu statui de smarald, care iţi vor spune ceva despre trecutul Thailandei, dar nu te vor învăţa nimic despre prezentul acestui univers viu, în continuă expansiune. Prin acest cartier nu trece râul ultra-promovat al Bangkok-ului, Chao Phraya, râul regilor, şi nu sunt nici celelalte canale ale oraşului, folosite acum pentru navigaţie,dar asta nu înseamnă că Sukhumvit trebuie dispreţuit. Cartierul străinilor de la marginea Bangkokului, cu lumea sa pestriţă şi magazinele şi restaurantele pentru toate gusturile şi buzunarele, este el însuşi un templu dedicat vieţii, în care sunt binevenţi toţi oamenii de pe pământ, indiferent de zeul la care se închină acasă. (Gabriel Bejan)

 

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cuT.A.T. Balkans și Tedoo.ro