Recunosc faptul că niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să plec într-o călătorie prin ţări cu nume urâte precum Kîrgîstan, Tadjikistan sau Turkmenistan şi care îmi amintesc atât de mult de Uniunea Sovietică. Am văzut întotdeauna Asia Centrală doar ca pe o zonă întunecată a planetei, cu regimuri autoritare, sisteme oligarhice şi încălcarea drepturilor omului. O regiune în care petrolul şi celelalte resurse naturale vor păstra neschimbate, probabil, mult timp de acum înainte, toate aceste lucruri.

După ce am răsfoit cartea de călătorie a Sabinei Fati, „Singură pe Drumul Mătăsii” nu mai pot spune că nu mă interesează Asia Centrală. Până acum am fost într-o capcană, ca mulţi alţi oameni din Europa, una descrisă foarte bine de  Alain de Botton în cartea „The News. A User’s Manual” (Ştirile. Manualul Utilizatorului).  Nu avem cum să rezonăm cu ceea ce se întâmplă într-o ţară aflată la mii de kilometri distanţă de noi, atâta vreme cât tot ce citim despre ţara respectivă sunt lucruri generale, fie legate de politicienii locali, fie de resursele sau relaţiile economice cu alte state şi regiuni. Nu ştim nimic de oamenii din Asia Centrală, nu ştim, de pildă, cum arată o zi din viaţa unui localnic din Turkmenistan, care sunt nevoile, constrângerile şi bucuriile lui. Acum însă, observaţiile de la faţa locului, personajele şi întâmplările descrise în cartea „Singură pe Drumul Mătăsii” ne acoperă toate aceste lipsuri. Iată un fragment care explică foarte bine de ce a fost făcută această călătorie spectaculoasă de 15.000 de kilometri, pe uscat, din China până la Marea Neagră.

„Am vrut să văd cum pot fi parcurse Drumurile Mătăsii”

„Mi-am început călătoria în aprilie 2014, pornind din China spre vest, pe drumurile pe care altădată mergeau caravanele încărcate cu mătăsuri şi bijuterii, mărfuri de lux care urmau să ajungă la Marea Mediterană sau la Pontul Euxin, iar de acolo mai departe, către centrul lumii occidentale, spre Roma. Am mers pe jos, cu trenul, cu autobuzul, dar mai ales cu maşini de ocazie, negociind la nesfârşit cu şoferii, care nu de puţine ori încercau să mă păcălească. Harta drumului meu traversează vestul Chinei, deşerturile Gobi, Taklamakan şi Karakun, munţii Tian- Şan şi Pamir, Asia Centrală (Kîrgîstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul), Iranul, Azerbaidjanul, Georgia şi Turcia, până la Marea Neagră în România.

Am vrut să văd cum pot fi parcurse Drumurile Mătăsii, ce fel de obstacole sunt pe acest traseu, cât de complicate sunt graniţele, cât de prietenoase sunt birocraţiile ţărilor aflate de-a lungul celei mai vechi şi mai lungi artere comerciale din lume, dacă oamenii care trăiesc aici au rămas la fel de deschişi faţă de străini ca înaintaşii lor şi dacă această cale ar putea fi redeschisă după ce a fost abandonată acum cinci sute de ani, odată cu inaugurarea rutelor maritine, mai ieftine, mai rapide şi ceva mai sigure.

Drumul Matasii 3

Traversarea vestului Chinei, Asiei Centrale, Iranului, Caucazului şi Turciei, până la coasta vestică a Mării Negre, la începutul secolului XXI, când marile puteri îşi trasează fiecare, propriul Drum al Mătăsii, a fost o încercare de testare a realităţii. Piedicile geografice, care le-au pus atâtea probleme negustorilor şi călătorilor de altădată, îşi păstrează şi astăzi întâietatea, dar dincolo de aceste piedici dai peste o lume diferită: state puternice, care vor să-ţi controleze fiecare mişcare, unde în fiecare oraş trebuie să te înregistrezi la poliţie, regiuni întregi în care nu există mijloace de transport în comun între oraşe şi în care frontierele sunt greu de trecut.

Pentru o femeie singură călătoria e mai interesantă şi pe alocuri mai dificilă, oricât de bine ar fi fost organizată. În localităţile mai mici din China, în satele şi oraşele din apropierea frontierelor prin care am trecut, oamenii se strângeau adesea să se uite la mine, uneori făceau un cerc în jurul meu, unii veneau să mă atingă, să vadă dacă sunt adevărată, mulţi voiau să facem poze împreună. Eram o apariţie exotică chiar şi atunci când nu aveam tot calabalâcul cu mine, semn că nu erau obişnuiţi cu străinii şi că, poate, unii dintre ei nu mai văzuseră până atunci o femeie albă şi blondă.

Poate stârneam curiozitatea şi din cauză că arătam ciudat cu un rucsac mare în spate şi unui mic în faţă. Am cărat cu mine sac de dormit, saltea, hanorac impermeabil, un fleece gros şi pufos, schimburi, hărţi, o pungă cu medicamente pentru „urgenţe” minore, flacoane pentru purificarea apei, câteva cutiuţe cu creme, computerul, tableta, două telefoane, aparatul de fotografiat, acte, şerveţele, eşarfă, un bidon de apă de un litru, o pungă cu migdale şi alte seminţe, una cu stafide, pe care le completam mereu pentru a vedea care sunt cele mai bune dar şi pentru că, vegetariană, fiind m-era mai greu să găsesc mâncare consistentă.

Sabina Fati
Sabina Fati

Negustorii din Turcia cred că stafidele şi curmalele iraniene sunt cele mai bune, după cum mi-a spus Kadîr, fiul unui exportator de fructe uscate din Izmir, pe care l-am întâlnit în capitala Turkmenistanului. Migdalele cele mai gustoase le-am cumpărat din Kashgar, în vestul Chinei, iar cele mai aromate afine uscate le-am găsit la Oş, în sudul Kîrgîzstanului. La Samarkand şi la Buhara, toate seminţele, nucile şi fructele uscate sunt transformate în dulciuri sofisticate, prea scumpe şi cu prea mult zahăr, dar tentante pentru mine, care am ratat nenumăratele feluri de mâncare cu carne. Încă de acum mai bine de o mie de ani au devenit faimoase deserturile de aici, având la bază migdale, zahăr, ulei de susan, lapte, sirop, apă de trandafiri şi scorţişoară. Trestia de zahăr se cultiva în Khuzestanul iranian din perioada sassanidă (sau a imperiului neopersan, 224–651 d.Hr.), iar produsul finit ajungea în toată Asia Centrală şi în Orientul Mijlociu, depăşind limitele imperiilor persane.

Arta de a trăi bine s-a dezvoltat în perioada sassanidă, în care perşii s-au extins cel mai mult, stăpânind teritoriul actual al Turciei, întreg Caucazul, Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Pakistanul. Istoricul arab Al-Masudi (896–956 d.Hr.) menţionează în scrierile lui o carte persană în care un rege sassanid îl întreabă pe fiul său, în timp ce-i examinează cunoştinţele: «Care sunt bucatele cele mai alese, păsările cele mai frumoase, cărnurile cele mai gustoase, peltelele cele mai răcoritoare, fierturile cele mai bune, fructele cele mai parfumate, cântecele cele mai plăcute, cele şapte ierburi pentru supe, florile cele mai înmiresmate, femeile cele mai fermecătoare şi bidiviii cei mai iuţi?».

Rafinamentul marilor oraşe persane va fi însă mereu în opoziţie cu simplitatea nomazilor Asiei Centrale. Tamīm ibn Bahr, unul dintre primii călători arabi în stepele uigure, descrie în 821 d.Hr. sistemul de irigaţii folosit de aceste triburi turcice pentru creşterea grânelor şi legumelor, în urma unui edict al clericilor maniheişti (din 763 d.Hr.) prin care populaţia era obligată să devină vegetariană, să renunţe la carne şi să mănânce în special ceapă şi «alte vegetale puternice». În jurul capitalei uigure, Karabalgasun, aflată pe teritoriul mongol de astăzi, au fost găsite pietre de moară şi cantităţi importante de mei, dar uigurii au rămas nomazi şi carnivori, iar principala lor ocupaţie a fost pentru multe sute de ani creşterea vitelor.“

Drumul Matasii

Marco Polo, care între 1271 şi 1295 călătoreşte şi locuieşte pe Drumul Mătăsii, povesteşte că nomazii se hrăneau cu lapte şi vânat: «mănâncă şi marmote, care, pe timpul verii, în câmpiile acelea, sunt din belşug la tot pasul. Mănâncă şi carne de cal ori de câine, îndeobşte orice fel de carne, beau chiar lapte de iapă». Aproape la fel se hrănesc şi acum kîrgîzii şi tadjicii seminomazi. Spre sfârşitul lui mai, când zăpada nu s-a topit încă pe coastele munţilor, îi vezi instalându-se cu iurtele şi animalele lor mai sus de 3.000 de metri, unde aerul e tare şi cerul foarte aproape, trăind aceeaşi viaţă ca strămoşii lor, fără curent electric şi lipsindu-se de toate facilităţile confortului secolului XXI, pe care fie nu şi le permit, fie le abandonează pe timpul verii. Seara, stau în iurtă în jurul micii sobe de tablă alimentate cu bălegar şi praf de cărbune şi beau kumis, o băutură obţinută din lapte de iapă fermentat, despre care Marco Polo credea că e vin alb. L-am gustat în Karakul, un sat din Pamir situat la peste 4.000 de metri altitudine, unde casele sunt mai mereu învăluite într-un nor de praf. Gazda mea, un bărbat mic de înălţime şi uscăţiv, cu ochi de viezure, mi-a turnat cu un polonic din lemn în bolul de ceai şi m-a privit curios în timp ce sorbeam băutura albicioasă, gândindu-se, poate, că aruncă orzul pe gâşte, că nu pot preţui la adevărata ei valoare licoarea care te binedispune, te ajută să dormi mai bine, te încălzeşte când ţi-e frig, te face bine când eşti răcit, îţi ia durerea de burtă ca prin minune: un panaceu al Asiei Centrale.

Kumis-ul dulceag, acidulat, tare mi-a încălzit brusc stomacul, apoi s-a răspândit în tot corpul meu îngheţat de vântul aspru de-afară. Locuitorii munţilor beau kumis-ul ca pe vin, deşi e ceva mai tare: pe unii îi îmbată, pe alţii îi relaxează sau chiar îi vindecă. De fapt, după cum s-a lăudat Nurlan, gazda mea, care mi-a dat să gust, băutura are proprietăţi antibacteriene şi este folosită şi ca medicament pentru copiii anemici.“

china

 

Articol precedent

Călători celebri invitaţi la HipTrip Festival. Plus: Programul complet al filmelor

Articol următor

Reţeta zilei. Cum se fac tăiţeii prăjiţi din Mauritius (mauritian fried noodles)

1 Comentariu

  1. 18 octombrie 2015 la 7:48 — Răspunde

    …superb si curajos proiect! Noh, acum Cornel Ivanciuc isi are perechea!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *