Cel mai ușor este să-ți dai cu părerea despre refugiații din Orientul Mijlociu de acasă, de la căldurică. Eventual, sorbind dintr-o bere, în timp ce distribui pe Facebook un editorial ”deștept” despre cum se umple Europa de musulmani și cum, de fapt, războiul e doar un pretext pentru o invazie islamistă controlată. Când însă cobori din fotoliu, în lumea reală, viața nu mai pare așa simplă. Ce ai putea, de pildă, să-i spui unui sirian care de cinci luni e prizonier în zona de tranzit a aeroportului din Moscova? ”Du-te, băi musulmane, acasă la tine, nu mai încurca lumea pe aici!” Tot ar fi bine dacă i-ai zice vreo două vorbe, ar avea și el parte de o reacție umană. S-ar bucura, probabil, ar fi din nou în rândul oamenilor. Acum nu e decât o curiozitate, un obiect de decor exotic pe Aeroportul Sheremetyevo din Moscova.

Nu prea ai timp să-l remarci pe refugiatul care și-a instalat cortul în Terminalul E, în dreptul porții de îmbarcare 36. Este undeva către capătul aeroportului, într-o cămăruță cu pereții din sticlă, cred că într-un fost loc de fumat, între timp desființat. Îți atrag atenția însă cele două coli de hârtie pe care sunt scrise în limba engleză următoarele mesaje: ”Kindly, please help me. I am syrian, where there is the worst war of all” (Cu respect, vă rog să mă ajutați. Sunt sirian și vin de acolo de unde este cel mai rău război dintre toate) și ”PLZ send 1 mail to all…(urmează o listă cu 9 adrese de mail). These organizations that are supposed to sponsor human rights on the planet.” (Aceste organizații care ar trebui să susțină drepturile omului de pe planetă).

Oamenii trec în viteză prin zonă, mai ales dacă sunt în tranzit prin aeroportul din Moscova, cum eram și eu ieri, schimbam doar avionul și mă grăbeam să prind cursa Tarom de București. În apropiere mai sunt un magazin duty-free, o casă de schimb valutar și un chioșc de unde poți să-ți cumperi tricouri cu poza lui Putin și cărți despre viața și opera Întâiului Judokan al Rusiei.

Sirianul se uita absent, din gura cortului, la lumea care se grăbea spre porțile de îmbarcare. I-am cerut voie să-i fac o poză, a dat din cap în semn că este de acord. L-am întrebat de ce stă acolo și mi-a spus că nu are altă soluție în acest moment. Rușii nu vor să-i dea azil de refugiat, unii funcționari i-au cerut chiar șpagă 1000 de dolari ca să-l ajute cu actele. În Turcia, de unde vine, nu se mai poate întoarce pentru că i-a expirat viza, iar în Siria nici nu se mai pune problema pentru că, din cauza războiului, unii dintre membrii familiei au murit, alții au plecat. Și cum are de gând să iasă de acolo? Nu știe. Ridică din umeri. Îi spun că trebuie să plec pentru că mi-a venit avionul. Încuviințează din cap și se întoarce la gândurile lui. În timp ce mă îndrept spre poarta de îmbarcare îmi dau seama că nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă, dar nu mă mai întorc din drum. În câteva ore urmează să ajung în patul meu confortabil de acasă.

Nu știu dacă vă mai amintiți de ”Terminalul”, un film cu Tom Hanks din 2004. Este povestea unui om ce rămâne prizonier în zona de tranzit a aeroportului JFK din New York, deoarece autoritățile americane nu-i dau viză de intrare, iar acasă nu se poate întoarce din cauza unei revoluții izbucnite în timp ce el era pe drum. Statul care-i eliberase pașaportul practic nu mai exista, iar personajul Viktor Navorski ajunge să trăiască printre magazinele duty-free, restaurantele și pasagerii aeroportului. Deși s-a vrut o comedie, filmul este în esență foarte trist: să nu mai poți pleca dintr-un aeroport nu e chiar cea mai plăcută situație.

Din păcate, ficțiunea a ajuns realitate în zilele noastre. Pe 28 octombrie 2015, site-ul BBC scria despre cazul altor refugiați sirieni, prizonieri tot în aeroportul din Moscova, tot în Terminalul E. Membrii familiei Ahmad- tatăl muzician, o soție și patru copii- din regiunea kurdă a Siriei trăiau de 40 de zile în ”no-men’s land” după ce autoritățile ruse au refuzat să le acorde azil politic pe motiv că pașapoartele sunt false. Un pretext, spun activiștii locali, în condițiile în care rușii au o politică recunoscută mai degrabă de a respinge cererile de azil, decât de a-i ajuta pe acești oameni. Chiar dacă este vorba despre un război pe care-l cunosc foarte bine, fiind adânc  implicați în el.

”Terminalul unui aeroport este o zonă de tranzit, unde oamenii petrec, de regulă, o oră sau două. Pentru noi tranzitul durează însă de 40 de zile și nu știm când se va termina”, îi spunea reporterului de la BBC copilul cel mare al familiei Ahmad.

Într-un aeroport e oricum mai bine decât la război, ar fi poate tentați unii să spună acum. Poate. Dar nici viață nu poți să spui că este. Să stau cinci luni prizonier în no-men’s land, chiar și ca exercițiu de imaginație mi s-ar părea un veritabil coșmar.