Prinţul Charles al Marii Britanii a făcut o treabă excelentă pentru promovarea turismului în satele săseşti din Transilvania, dar acesta nu poate face toată treaba românilor. Este trist ca la opt ani de când fiul cel mare al reginei Elisabeta a II-a şi-a cumpărat o casă în Viscri şi a început să vorbească în lume despre frumuseţile zonei, singura strategie de turism să fi rămas aceeaşi: „satul în care şi prinţul Charles se simte acasa!” Şi ce facem dacă totuşi turiştii nu vor avea, în totalitate, aceleaşi gusturi cu prinţul?

O cerere banală

Când am întrebat-o pe femeie dacă există televizor în camera de oaspeţi pe care voia să ne-o închirieze, aceasta ne-a privit nedumerită, de parcă i-am fi cerut o mare năzdrăvănie. Încăperea nu avea televizor, evident, iar baia era atât de mică, încât un om de dimensiuni obişnuite nu ar fi putut să se spele decât cu uşa deschisă. Mobilierul din cameră era, de fapt, doar un pat dublu. Nu exista nici dulap pentru haine, nici masă, nici scaune. Nimic, în afară de câteva tablouri pe pereţi. Preţul acestui „răsfăţ”, 150 de lei pe noapte. Ce-i drept, casă era tradiţional săsească, frumos decorată, cu piatră şi lemn şi avea o curte largă, cu ziduri înalte şi alei pietruite. Am fugit totuşi, cât am putut de repede, din această pensiune aflată într-unul din satele din apropiere de Viscri şi am înnoptat în motelul de la drumul european, pe raza localităţii Mihai Viteazu (comuna Saschiz). Aici, în schimbul a 80 de lei am primit o cameră curată, spaţioasă, de dimensiuni normale şi acea cutie cu ecran color, numită televizor, la care să vedem meciurile din Campionatul Mondial de Fotbal. Ştiu, unii vor strâmba din nas dar, ce să-i faci, aşa suntem noi orăşenii, avem nevoie de o baie normală şi de un televizor în cameră ca să ne simţim bine în timpul liber.

Unde englezul vede o mină de aur…

În 2006, când şi-a cumpărat casa din Viscri, prinţul Charles al Marii Britanii a dat peste o comunitate locală săracă, din care foarte mulţi locuitori plecaseră în străinătate, dar încărcată de o istorie pe care foarte puţini oameni încercaseră să o scoată la iveală. De fapt, era istoria vechilor aşezări săseşti din sudul Transilvaniei, cu bisericile lor fortificate, unele vechi de aproximativ 1000 de ani, gospodării spaţioase şi înconjurate de ziduri înalte şi cu un stil de viaţă parcă încremenit în timp. Din 1999, satul Viscri şi cetatea de aici erau incluse în patrimoniul UNESCO, fără însă ca acest lucru să le fi adus vreun avantaj locuitorilor. Prinţul a vorbit în toată lumea despre frumuseţile din sudul Transilvaniei şi a înfiinţat o fundaţie care să ajute la conservarea zonei, a caselor, tradiţiilor şi stilului de viaţă local. Toate acestea se dovediseră a fi pe gustul lui Charles, venit dintr-o ţară în care modernitatea a pătruns în cele mai ascunse colţuri, iar acesta s-a gândit probabil, cu mintea lui de englez, că un astfel de loc uitat de lume, aflat la trei ore de mers cu avionul de Londra, ar putea fi o adevărată mină de aur pentru localnici. Ei bine, se pare că prinţul Charles i-a cam supraestimat pe români.

..noi ne descurcăm cum putem

Înconjurată de un grup de turişti din Marea Britanie, doamna Sara Fernolend, o săsoaică sadea, vorbeşte despre istoria bisericii fortificate din Viscri. Înainte de a intra în detalii, ghidul le mulţumeşte vizitatorilor că doar prin contribuţia lor- plătind cei 4 lei, preţul biletului- acest monumet istoric, construit la începutul secolului XII şi preluat de coloniştii saşi pe la 1185, mai poate avea un viitor. Doamna Sara nu-i uită nici pe politicienii care conduc România şi le spune englezilor că aceştia nu numai că nu dau nici un ban pentru întreţinerea cetăţii, dar nu s-au preocupat nici măcar să repare drumul de 8 kilometri, rupt şi plin de gropi, care leagă şoseaua europeană Târgu Mureş- Braşov de satul Viscri, în ciuda faptului că „aici vin turişti din toate ţările, din America, Noua Zeelandă şi chiar din Nepal”.

Câţiva dintre excursionişti vor să urce şi în turnul cetăţii, lucru deloc simplu, pentru că cea mai mare parte din drum trebuie să-l faci pe o scară improvizată din lemn, prost luminată. De altfel, chiar de la început un panou te anunţă în română, germană şi engleză că dacă urci în turn o faci pe propria răspundere. Un alt mod frumos, specific românesc, de-a le spune turiştilor „Bine aţi venit la noi! Puteţi să vă rupeţi gâtul, dar noi nu suntem vinovaţi de asta!”.

De sus priveliştea e adorabilă, se văd casele frumos aliniate, păşunile şi pădurile din jur, dar ce păcat că doar vreo 6-7 din grupul de englezi s-au încumetat să urce. După câteva ore petrecute în Viscri, turiştii se urcă în autocarul cu care veniseră, nu înainte ca doamnele să strâmbe puţin din nas că nu prea au ce să-şi cumpere din sat, şi pleacă mai departe către următoarea destinaţie românească.

„Ridicarea standardelor”

Prinţul Charles vorbeşte elogios despre satele din sudul Transilvaniei, despre stilul de viaţă al oamenilor de aici, despre peisaje şi tradiţii. A făcut-o şi recent, într-un interviu acordat PRO TV, dar nu a uitat să precizeze că una din condiţiile pentru ca aceste locuri să se poată dezvolta este „ridicarea standardele spaţiilor de cazare şi a ofertelor turistice.” În acest moment, pe o rază de zeci de kilometri, se poate vorbi de turism, cel mult în satul Viscri. Şi nu pentru că aici localnicii şi autorităţile ar fi făcut mare lucru, dar reuşesc cumva să profite totuşi de imaginea familiei regale a Marii Britanii. Există ce-i drept câteva pensiuni bune în acest sat, dar, în general, acestea sunt scumpe (240 de lei pe noapte cu demipensiune este un preţ mare pentru România). Nu există însă un loc unde să mănânci decent în timpul zilei, dacă eşti doar în trecere prin sat, şi nu prea ai ce amintiri locale să-ţi cumperi, în afară de ciorapii şi pâslarii din lână făcuţi de unele femei din sat şi care au cunoscut o oarecare celebritate în Occident, graţie unei familii din Germania.

Dacă în Viscri lucrurile s-au mişcat cât de cât, în celelalte sate săseşti, turismul este doar o poveste. Sunt în jur de 150 de cetăţi fortificate între Braşov, Sighişoara şi Sibiu, din care 6 incluse în patrimoniul UNESCO, dar, în afara unor indicatoare rutiere, aceste obiective sunt ascunse de ochii lumii. Pe uşile multora dintre ele găseşti pus lacătul, deşi, oficial, sunt deschise publicului. La Criţ, Saschiz sau Mălâncrav nu dai, în general, decât peste călători rătăciţi, mai mult străini decât români, chiar dacă, în ultimii ani, au existat şi alte încercări timide de a promova turismul, independent de cea asociată familiei regale britanice. Se pare, totuşi, că prinţul Charles ar fi trebuit să-şi cumpere câte o casă în fiecare din satele săseşti, dar nici acest lucru nu ar fi garantat că turismul va depăşi stadiul de îndeletnicire ocazională a localnicilor şi va trece la profesionism. Mai este mult până acolo, mai este mult până când ofertele din zonă vor încerca să fie pe placul unor clienţi cu gusturi diferite, aşa cum se face turism în toată lumea. Va trece şi mai mult timp, poate, până când vom fi convinşi să ne cheltuim banii în satele săseşti şi cu alte argumente decât deja obositorul „aici şi prinţul Charles se simte acasă”. (Gabriel Bejan)