Cu plajele sale albe şi oceanul extrem de generos, Arhipeleagul Zanzibar s-a aruncat cu capul înainte în tumultoasa aventură a turismului global. De aici nu mai există cale de întoarcere dar, până să tragem linie ca să aflăm cine pierde şi cine câştigă din această poveste, avem de-a face cu o  destinaţie de vis, cum puţine au reuşit să creeze Oceanul Indian şi oamenii care, de mii de ani, profită de dărnicia sa.

Oboseala a dispărut ca prin minune când, după o călătorie 24 de ore, timp în care am schimbat patru aeroporturi şi trei avioane, am realizat  că bagajele nu ne-au însoţit până la destinaţie, fiind rămase undeva între Roma, Addis Ababa şi Zanzibar. „La ce poţi să ne aştepţi de la africanii aştia cu capul în nori?”, am gândit imediat, după ce am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut cum arată Aeroportul International Zanzibar, şi, mai ales, cât de neprofesionist erau  manipulate valizele, îngrămădite în nişte cărucioare, trase încolo şi-ncoace de câţiva băieţi fără chef de treabă, şi aruncate apoi pe o masă de ciment, de pe care turiştii erau invitaţi să şi le ridice, nu înainte însă ca fiecare geantă să fie mirosită de un câine anti-drog.

În a treia zi de la sosirea pe insulă, bagajele ne-au fost aduse la hotel, exact aşa cum au promis angajaţii aeroportului, iar cu această ocazie am aflat că mă înşelasem aruncând vina pe africani: genţile noastre fuseseră, de fapt, pierdute la Roma, de angajaţii Alitalia. Zanzibarul, Insula mirodeniilor, avea să mă contrazică de multe ori pe parcursul vacanţei şi să-mi arate, o dată în plus, că orice citeşti acasă despre o destinaţie exotică se va dovedi  nefolositor la faţa locului.

Prima greşeală am făcut-o chiar la aeroport, când ne-am repezit să schimbăm dolarii în moneda locală, şilingi tanzanieni, la un curs care părea foarte aproape de ceea ce ştiam din România. Ei bine, am constatat destul de repede că localnicii au o părere foarte proastă despre banii lor, pe care-i numesc dispreţuitor”coconut milk”, preferând în schimb dolarii americani. Apoi, cursul oficial nu are nici o legătură cu cel din hoteluri, unde dolarul costă doar 1500 de şilingi, faţă de 1650 cât este la o casă de schimb.

A doua greşeală a fost să vedem Zanzibarul ca pe o ţară ieftină, în condiţiile în care un salariu de 100 de dolari pe lună este considerat mare- atât câştigă un profesor- iar cei mai mulţi oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi. Pentru mzungu (om alb, în swahili), preţurile sunt la nivel european şi, de regulă, comercianţii le stabilesc pe loc, chiar dacă este vorba de un pachet de ţigări, o bere sau o mască africană din lemn. Avantajul este că pe stradă totul se negociază la sânge şi un călător cu experienţă reuşeşte destul de repede să-l aducă pe vânzător cu picioarele pe pământ. Metoda „atâţia bani am în buzunar” funcţionează întotdeauna, în condiţiile în care negustorul nu-şi permite să piardă un client, iar preţul cerut unui mzungu este, uneori, de 2-3 ori mare decât cel real.

Ocean Paradise

Resorturile de pe plajă aparţin însă unor companii internaţionale, au manageri europeni şi lucrează cu preţuri fixe pentru servicii şi produse, deci nu e loc de negociere, mai ales că nici nu se încurcă cu bani cash, te notează pe caiet şi-ţi fac o notă de plată totală la sfârşitul sejurului. La „Ocean Paradise”, un pachet de ţigări a costat, spre exemplu, 7500 de şilingi (5 dolari), o bere tanzaniană 7000 de şilingi (4,5 dolari), o porţie de calamar prăjit 13.000 de şilingi (9 dolari) şi exemplele se cam opresc aici, pentru că am descoperit între timp concurenţa locală care ne-a salvat bugetul de vacanţă: restaurantul unui italian fugit de acasă- aflat în satul de lângă hotel, unde berea Kilimanjaro costa doar 2 dolari şi magazinul unor tanzanieni unde preţurile erau similiare, atât pentru turişti cât şi pentru localnici.

Zanzibarul a intrat pe harta turistică relativ recent, primele resorturi s-au construit la începutul anilor 2000, iar acest lucru constituie un avantaj pentru turişti, dar şi un dezavantaj pentru localnici. Imediat ce coboară din avion, străinii vor da peste o natură spectaculoasă, puţin atinsă de turismul global, unde bananierii şi arborii de mango cresc pe marginea drumului, majoritatea caselelor sunt construite din pământ, iar unii localnici musulmani se tem că străinii le-ar putea face rău, chiar şi numai dacă s-ar lăsa fotografiaţi de aceştia. Oamenii nu sunt încă pe deplin împăcaţi cu numărul mare de  europeni şi chinezi care ajung pe insulă în ultimii ani şi cred că mzungu ar putea avea o influenţă nefastă asupra tradiţiilor lor seculare, iar acest lucru face ca, spre exemplu, majoritatea personalului care lucrează în turismul din Zanzibar să fie adus de pe continent, din Tanzania şi Kenya. „Unii nu vor să aibă de-a face cu străinii, alţii nu pot fi angajaţi pentru că nu au nici un fel de pregătire. Este drept că, există regula ca hotelurile să caute mai întâi angajaţi locali, dar ce să faci dacă ai nevoie de o cameristă, iar pe insulă nu găseşti pe nimeni care să aibă o şcoală de cameriste? Logic, aduci pe cineva din altă parte”, ne explică Abdulah, unul din ghizii noştri, de ce nu prea găseşti localnici în industria turismului din Zanzibar.

Turismul s-a dezvoltat însă agresiv în ultimii ani, în special pe Unguja, principala insulă a Arhipeleagului Zanzibar, astfel încât plajele superbe cu nisip alb au fost invadate de resorturi aparţinând unor lanţuri hoteliere internaţionale, iar bărcile de pescuit ale localnicilor, construite din lemn de mango, îşi mai găsesc cu greu locul printre vaporaşele moderne şi şcolile de kitesurfing, care au umplut cerul de zmeie colorate, mânuite de băieţi bronzaţi, veniţi la distracţie din toate părţile planetei. Din nou, avem de-a face cu avantaje şi dezavantaje. Această insulă magică din Oceanul Indian nu ar fi avut altă şansă să se dezvolte, mai ales în contextul trecutului său rasial şi violent, decât cu investiţii masive din străinătate, în special din zona Golfului, dar în acelaşi timp, o dată cu turismul de masă, va dispărea, treptat dar ireversibil, un mod de viaţă ce gravita doar în jurul oceanului şi a plantaţiilor de mirodenii. Nu peste mult timp, sub presiunea modernităţii, oamenii din Zanzibar vor uita ce le datorează perşilor, arabilor şi indienilor cei care, în sute de ani, şi-au pus amprenta peste tot ce există acum în arhipelag, de la religie, până înfăţişarea caselor şi gustul mâncării.

Şcoala din Pwanimchangani
Şcoala din Pwanimchangani

Oceanul continuă încă să fie singura sursă de hrană şi viaţă pentru o bună parte din cei peste un milion de locuitori din Zanzibar, fiind la fel de generos şi cu aparatele de fotografiat ale turiştilor când se retrage, în cursul dimineţii, lăsându-şi pe uscat bogăţiile: corali vii şi coloraţi, arici şi stele de mare, peştişori fosforescenţi, caracatiţe, bureţi.

O incursiune în Zanzibarul tradiţional este obligatorie, atâta vreme cât oamenii din insulă şi-au mai păstrat stilul arhaic de viaţă. Va fi cu siguranţă şi o experienţă tristă pentru că o asemenea sărăcie, aflată la doi paşi de luxul resorturilor de pe plajă, nu are cum să nu te marcheze.

În satul Pwanimchangani am aflat, de pildă, că un om înstărit este cel care are o barcă cu pânze din lemn de mango, cu care poate plimba turiştii pe mare şi care, nou-nouţă, costă în jur de 600 de dolari. Cei 2500 de locuitori ai satului trăiesc din ce le oferă oceanul, fie că vorbim de captura zilnică de ton, kingfish sau caracatiţă, pe care o vând hotelurilor din zonă, fie de culturile de alge pentru care primesc cam 10 cenţi pe kilogram de la comercianţii specializaţi. Tot oceanul este cel care l-a adus aici şi pe mzugu cu buzunarele pline şi care vrea să fie plimbat pe recif sau până la atolul Mnemba şi care are nevoie de un ghid local.

Zanzibar 19

Statistic, pur statistic, venitul oficial pe cap de locuitor în Pwanimchangani este de 3 dolari pe lună, doar 35% din adulţi au cel mult opt clase, iar la şcoala din sat sunt înscrişi 638 de copii. Ca o paranteză, primele opt clase sunt gratuite în Zanzibar, dar pentru a urma liceul trebuie să plăteşti în jur de 40 de dolari pe lună, o sumă imensă pentru această ţară.

Turismul de masă va schimba, încetul cu încetul, acest loc binecuvântat de Oceanul Indian, şi poate va face viaţa oamenilor mult mai bună decât au reuşit politicienii locului. Oricât de mult s-ar teme acum localnicii că străinii le vor fura sufletul, viitorul nu are cum să sune prost. Pentru că pur şi simplu, Zanzibarul are multe de oferit acestei lumi. (Gabriel Bejan)

Padure de mangrove
Padure de mangrove

Atracţii principale

O vacanţă în Zanzibar este, în esenţă, o experienţă culturală, dar în afară de plajele superbe şi de tradiţiile locale există locuri pe care nu trebuie să le ratezi:

Pădurea Jozani, o rezervaţie naturală în care puteţi vedea două specii de maimuţe, dintre care „red colobus” trăieşte doar în Zanzibar.

Pădurea de mangrove

Insula Închisorii (Prison Island sau Changuu)- aflată la vreo 5 kilometri distanţă de Stone Town şi pe care există o colonie de broaşte ţestoase uriaşe, unele cu vârsta mai mare de o sută de ani.

Prison Island
Prison Island

Stone Townvechea capitală a Sultanatului Zanzibar

Atolul Mnemba, la vreo 2 kilometri în larg, un loc excelent pentru snorkeling şi diving. Aici se află şi un resort exclusivist, unde preţurile unei camere se ridică la peste 1200 de dolari pe noapte.

Există multe companii pe insulă, inclusiv la hotel, care organizează excursii în aceste puncte, dar cele mai bune preţuri le veţi obţine negociind cu băieţii de pe plajă. Încurajaţi astfel oferta locală de servicii şi daţi de lucru unor oameni care, altfel, s-ar descurca cu greu.

 

 

 

 

Articol precedent

Reţeta zilei. Cum se face Pilau masala, o mâncare tradiţională din estul Africii

Articol următor

Din cadourile condimentate ale Oceanului Indian

2 Comentarii

  1. […] Pentru a afla mai multe despre Zanzibar citeşte şi Zanzibar sau dărnicia Oceanului Indian şi unde începe treaba turismului global […]

  2. […] Zanzibar sau dărnicia Oceanului Indian şi unde începe treaba turismului global […]

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *