Jurnalistul şi scriitorul american Adam Hochschild este, fără îndoială, cel care a reuşit să popularizeze în toată lumea crimele comise în Congo, sub autoritatea regelui Leopold II al Belgiei, între 1885 şi 1908. Refuzată iniţial de editurile occidentale, probabil din motive politice, „King Leopold’ s Ghost” (apărută în 1998) conţine mărturii şi documente care arată cum a fost posibil ca, într-un interval de 23 de ani, populaţia unui teritoriu de 76 de ori mai mare decât Belgia să fie redusă la jumătate prin ucideri în masă, înfometare şi extenuare. Cartea lui Hochschild spune totodată şi povestea oamenilor care şi-au riscat cariera şi viaţa pentru a-l demasca pe Leopold, declanşând, practic, prima mişcare majoră pentru drepturile omului din secolul 20.

King Leopold's Ghost

Din câte ştiu, King Leopold’s Ghost nu a fost tradusă în limba română, dar probabil mulţi dintre pasionaţii de istorie au auzit despre Adam Hochschild în urma documentarului realizat de BBC, după lucrarea acestuia.

La început a fost un…ONG

Prima întrebare la care Adam Hochschild reuşeşte să răspundă în cartea sa este cum a reuşit regele micuţului stat belgian să pună mâna pe un teritoriu atât de vast, într-o perioadă în care puterile coloniale ale lumii, Marea Britanie, Franţa sau Germania, erau cu toată atenţia îndreptată asupra Africii. Încă de pe la mijlocul secolului XIX, Leopold căuta o oportunitatea de a avea propria colonie, iar aceasta a venit, culmea, o dată cu incursiunile unui celebru explorator britanic,  Henry Morton Stanley, în bazinul fluviului Congo. Profitând de succesul acestuia, dar şi finanţându-i expediţiile africane (Stanley este cel care l-a găsit, după îndelungi căutări, pe David Livingstone, prilej cu care ar fi spus expresia, rămasă de atunci celebră: ” Dr. Livingstone, I presume?”), Leopold a reuşit să-l transforme pe Stanley într-o marionetă. În 1876, cei doi au înfiinţat „International African Association„, cu scopul umanitar declarat de a lupta împotriva sclaviei practicată în zonă de negustorii arabi şi a răspândi civilizaţia în Congo. Păcăleala cu ONG-ul ce urma să lupte pentru drepturile negrilor a ţinut mai întâi în faţa preşedintelui american Chester A. Arthur,  primul ce a recunoscut „Statul Independent Congo„, şi apoi şi în faţa puterilor coloniale europene care au urmat exemplul Statelor Unite la conferinţa de la Berlin din 1884. Practic, din acest moment, „International African Association” a devenit paravanul sub care Leopold a început jefuirea unui teritoriu imens, lăsând în urmă nu mai puţin de zece milioane de victime.

Harta din 1884 a statului Congo
Harta din 1884 a statului Congo

Febra cauciucului

Leopold II nu a călcat niciodată în Congo, dar l-a condus în mod direct din Belgia, iar în următorii ani, a urmărit, cu o ambiţie demnă de cauze mai nobile, stoarcerea coloniei de toate resursele posibile. Miliţia locală a regelui, Force Publique, era formă din mercenari, în special albi, care avea ca scop punerea în aplicare a planurilor suveranului european. La început, Leopold a exploatat fildeşul, folosit pe scară largă în Europa acelor vremuri, dar adevărata teroare a început în momentul în care revoluţia industrială din Occident a atras inevitabil şi o mare cerere de cauciuc natural. Foarte repede, localnicii nu au mai reprezentat nimic altceva pentru oamenii regelui decât forţă de muncă gratuită pentru recoltarea cauciucului natural din pădurile nesfârşite ale Statului Independent Congo. Informaţiile aflate ulterior, când în Europa s-a desfăşurat o adevărată campanie de demascare a crimelor din colonia lui Leopold, arătau că pentru a face rost de lucrători, Force Publique a transformat sate întregi în sclavi, a luat femei şi copii ostatici şi a ucis oameni în neştire. Totul pentru profiturile cerute de regele belgian.

Copii cu mâini tăiate de forţele Regelui Leopold (sursa: Wikipedia)
Copii cu mâini tăiate de forţele Regelui Leopold (sursa: Wikipedia)

Regele mâinilor tăiate

Pe baza documentelor vremii, Adam Hochschild a făcut chiar o clasificare a motivelor pentru care o mare parte din populaţia statului Congo a dispărut în cei 23 de ani de domnie a regelui Leopold.

1. Crimele.

Există numeroase mărturii despre felul în care erau omorâţi oamenii, scrie Adam Hochschild. Să luăm câteva exemple. În 1899, misionarul creştin Ellsworth Faris notează în jurnalul său o conversaţie pe care a avut-o cu un ofiţer belgian Simon Roi. Acesta îi povesteşte misonarului despre obligativitatea soldaţilor de sub comanda sa ca, la sfârşitul unei incursiuni pentru a face rost de muncitori pentru recoltarea cauciucului, să aducă înapoi câte o mână dreaptă pentru fiecare cartuş consumat. Roi i-a mărturisit misionarului că în cele şase luni petrecute în zona Momboyo River ar fi fost folosite de către soldaţii săi 6000 de cartuşe, ceea ce înseamnă că 6000 de oameni au fost împuşcaţi sau mutilaţi. Cel puţin 6000, recunoaşte soldatul, pentru că, în realitate, mulţi copii congolezi au fost ucişi cu paturile armelor.

O altă mărturie apare în ziarul german Kolnische Zeitung, care în 1896 a publicat informaţia că 1308 mîini au fost tăiate într-o singură zi, din dispoziţia împuternicitului districtual Leon Fievez. Funcţionarul nu recunoaşte că ar fi dat această dispoziţie, deşi spune că practica tăierii mîinilor de la corpurile ucise era foarte răspândită.

Despre execuţii în masă au vorbit şi alţi misionari. De pildă, sudezul Sjoblom scrie în jurnalul său: „Am văzut corpuri plutind pe lac, cu mâinile drepte tăiate, iar când l-am întrebat pe un ofiţer de ce au fost omorâţi oamenii respectivi aceasta mi-a răspuns că din cauza cauciucului. „Dar ce vezi tu nu este nimic, cu câteva zile în urmă i-am predat unui ofiţer 160 de mâini pe care le-a aruncat în apă”, i-ar fi mai spus soldatul misionarului suedez.

Dovezi despre crime în masă aflăm şi din jurnalul altui ofiţer din Congo, Luis Leclercq: „Un bărbat din Baumaneh alerga prin pădure să-şi caute soţia şi copilul. S-a apropiat prea mult de unitatea noastră iar una dintre santinele l-a împuşcat. Soldaţii i-au adus capul. Nu am văzut niciodată o asemenea expresie de disperare şi frică. …Am dat foc la tot satul”.

2. Extenuare şi înfometare.

O altă cauză a reducerii populaţiei din Congo a fost aceea că mulţi dintre localnici îşi abandonau satele şi se ascundeau în pădure de frica soldaţilor veniţi să caute forţă de muncă. Soldaţii luau tot ce găseau în gospodăriile părăsite, animale, provizii, alimente şi apoi incediau casele, lăsându-i pe localnici să moară de foame. Unul dintre misionari scrie în jurnalul său, în 1899, că estimează că în jur de 40.000 de oameni, bărbaţi, femei şi copii trăiau în pădure, în regiunea respectivă, fără nici un adăpost deasupra capului, toţi fiind refugiaţi din calea soldaţilor.

3. Boli.

Mai mult decât soldaţii, bolile aduse de pe coastă au făcut ravagii în interiorul continentului. Astfel, localnicii luaţi cu forţa dintr-un teritoriu în altul au răspândit cu repeziciune maladii care au contaminat rapid populaţii ce nu avuseseră timp să-şi creeze imunitate la boli precum boala somnului sau vărsatul de vânt. În 1901, spre exemplu, se estimează că jumătate de milion de congolezi au murit din cauza bolii somnului. Inclusiv regele Leopold a vrut să scape de răspundere şi a explicat, atunci când i s-au cerut lămuriri, că cei mai mulţi oameni au murit din cauza bolilor, nu a soldaţilor săi. Cu toate acestea, magistratul  Charles Greban de Saint Germain, unul dintre membrii comisiei care în 1905 a anchetat crimele lui Leopold, opinează că boli precum vărsatul de vânt sau boala somnului nu ar fi făcut aşa ravagii, dacă nu ar fi dat pentru o populaţie flămândă, extenuată din cauza muncii forţate şi cu moralul la pământ.

4. Scăderea natalităţii.

În mod logic, atâta vreme cât bărbaţii erau puşi la muncă silnică în pădure, iar femeile ţinute ostatice acasă, nu mai aveau cum să se nască copii. Statisticile locale arătau în perioada respectivă un număr incredibil de mic de copii, comparativ cu anii dinainte de ocupaţie.

Regele Leopold II
Regele Leopold II

Câţi oameni au murit?

Un oficial belgian afirmă în 1919, fără nici un dubiu, că populaţia congoleză s-a înjumătăţit din momentul în care Henry Stanley şi regele Belgiei au bazele statului , până când Leopold a fost nevoit să renunţe la Congo. Studiile ulterioare au confirmat aceste date. Astfel, Jan Vasina, profesor la Universitatea din Wisconsin şi unul dintre cei mai avizaţi etnografi care s-au ocupat de Congo, scrie Adam Hochschild, a ajuns la concluzia că între 1880 şi 1920, populaţia congoleză s-a redus la jumătate. În condiţiile în care recensământul din 1920 arăta o populaţie de aproximativ 10 milioane de oameni, înseamnă că tributul în vieţi omeneşti plătit de Congo regelui Leopold a fost de 10 milioane de oameni.

De ce au avut loc aceste atrocităţi?

„În Congo, ca şi în Rusia, uciderea în masă a avut o dezvoltare particulară. Puterea îţi poate lua minţile şi nici o putere nu este atât de tentată cum este cea de a lua viaţa cuiva. Odată declanşată uciderea în masă este greu de oprit, devine un fel de sport, la fel ca vânătoarea”, scrie Hochschild în cartea sa.

Deşi Leopold a făcut tot posibilul să şteargă urmele crimelor sale, au mai rămas suficienite mărturii şi dovezi despre cazuri precum cel al unui ofiţer poreclit Bajunu (în franceză „bas genoux”, deoarece îi făcea pe localnici să îngenuncheze în faţa lui) care pusese să se taie toţi copacii şi tufişurile din jurul casei sale pentru a putea trage în voie cu arma în localnici. Despre Bajunu se spunea că dacă descoperea într-o zi că nu era bine măturată curtea sa ordona pe loc decapitarea a 12 localnici.

Edmund Morel (sursa: Adam Hochschild, King Leopold's Ghost)
Edmund Morel (sursa: Adam Hochschild, King Leopold’s Ghost)

Demascarea

În mod paradoxal, lumea civilizată a fost cât pe ce să nu afle nimic despre atrocităţile din Congo, iar regele Leopold II ar fi putut rămâne în istorie drept unul dintre suveranii progresişti ai Europei, mare iubitor de cultură şi autorul unor construcţii monumentale. Au existat însă adevăraţi eroi care şi-au riscat vieţile şi carierele pentru a-l demasca pe măcelarul care se ascundea în hainele regelui Belgiei.

Primul occidental care a oferit lumii dovezi cutremurătoare despre crimele lui Leopold a fost William Sheppard, un american de culoare care a petrecut mult timp în Congo ca misionar. Sheppard a fost de asemenea şi primul occidental care  fost primit la curtea regelui regatului Kuba, una dintre cele mai izolate forme statale de pe teritoriul actualului Congo.

Un alt duşman al suveranului belgian a fost Roger Casement– consulul britanic din Congo care şi-a riscat cariera strângând dovezi despre atrocităţile de acolo, pe care le-a prezentat mai întâi şefilor de la Londra, iar apoi mişcării internaţionale declanşate împotriva regelui Leopold.

Andrew Shanu a fost un angajat al statului Congo care va pune la dispoziţia activiştilor pentru drepturile omului dovezi despre atrocităţile comise de acolo. Va fi prins în cele din urmă de oamenii lui Leopold şi împins la sinucidere.

Edmund Morel este însă cel mai important luptător împotriva abuzurilor din Congo şi cel care a reuşit să formeze o coaliţie, incredibilă pentru vremea respectivă, împotriva regelui Leopold. Morel avea 28 de ani când, fiind angajatul unei companii de shipping din Antwerp, a remarcat cum vapoarele lui Leopold pleacă în Congo încărcate exclusiv cu soldaţi şi armament, dar se întorc ticsite cu cauciuc şi fildeş. Tânărul entuziast nu prea a înţeles ce fel de afacere făceau oamenii regelui belgian în Africa, până când a realizat că, de fapt, toate bogăţiile aduse în Europa erau obţinute prin munca silnică a localnicilor. Morel a mai realizat ceva şi anume că deşi Europa civilizată pretindea că renunţase de mult la sclavie, în colonia lui Leopold aceasta era practicată la o scară uriaşă. Şi-a abandonat postul de la compania de shipping şi şi-a dedicat întreaga viaţă demascării crimelor din Congo.

Edmund Morel şi Roger Casement au înfiinţat „Asociaţia de reformare a statului Congo” care şi-a încheiat misiunea în 1913, numai după ce a furnizat lumii occidentale dovezi incontestabile despre sursa bogăţiei suveranului belgian. Au fost publicate articole şi mărturii în ziarele vremii, iar Europa întreagă s-a declarat îngrozită de atrocităţile din Congo. În 1908, presiunea externă l-a determinat pe Leopold să renunţe la colonia sa personală, pe care a cedat-o propriei ţări, Belgia. Evident, nu gratis. După ce a folosit discreţionar, timp de 23 de ani, veniturile statului african, Leopold a cerut de la guvernul belgian, în schimbul predării coloniei, stingerea unei datorii de 110 milioane de franci pe care suveranul o avea către propria ţară. Guvernul a acceptat, iar Congo şi-a continuat existenţa sub autoritatea Belgiei. A mai durat mult timp însă până când sistemul impus de Leopold acolo să fie abandonat definitiv. Se estimează că profitul obţinut de Leopold din Congo, în cei 23 de ani de ocupaţie, a fost de 1,1 miliarde de dolari, în banii de astăzi.

„Jurnaliştii nu dau chitanţă”

Unul dintre capitolele interesante ale cărţii lui Hochschild este intitulat sugestiv „Jurnaliştii nu dau chitanţă” şi tratează încercările disperate a lui Leopold de a bloca sau contracara dezvăluirile lui Morel. De multe ori, a apelat la ziarişti celebri ai acelor timpuri pentru a scrie lucruri favorabile despre colonia sa personală. Elocvent este un fragment din cartea unui anume Mountmorres care, după o călătorie în Congo, vorbeşte despre una dintre cele mai groaznice pedepse şi anume biciuirea cu chicotte, făcut din piele de hipopotam, pedeaspă care a nenorocit sau omorât mii de congolezi. Iată ce scrie Mountmorres: „niciodată nu se aplică mai mult decât 20 de lovituri, doar în cazul hoţilor înrăiţi se pot da câte 50, dar în acest caz pedeapsa se întinde pe mai multe zile. Niciodată nu se dau mai mult de 20 de lovituri de bici într-o singură zi”. În realitate, pedepsele de câte o sută de lovituri, aplicate pe loc, erau frecvente.

După o asemenea vizită de „documentare”, o jurnalistă, despre care ulterior s-a aflat că era plătită de Leopold cu 7500 de dolari pe lună (în banii de astăzi), scria chiar în Times într-un număr din 1905 că „a văzut mai multe atrocităţi pe străzile din Londra decât în Congo”.

Istoricii sunt de părere că dacă nu ar fi existat campania dusă de Morel şi aliaţii săi nu s-ar fi aflat poate niciodată despre crimele din Africa ale regelui belgian. Fostul angajat al unei companii de shipping a avut însă grijă ca istoria să-l reţină pe Leopold ca un veritabil măcelar, iar poetul american Vachel Lindsay i-a închinat chiar şi o poezie, care a inspirat şi titlul cărţii King Leopold s Ghost:

„Listen to the yell of leopold s ghost

Burning in hell for his hand-maimed host

hear how the demons chucke and yell

cutting his hands off, down in hell”

(Gabriel Bejan)

Previous post

"Bali Confidential" (I). Cultul morţilor şi viaţa religioasă dintr-un Paradis Turistic

Next post

Before they pass away

1 Comment

  1. Petronius
    11 aprilie 2015 at 10:37 — Răspunde

    Intr-adevar, o carte care m-a impresionat cand am citit-o. Sunt destule locuri in Bruxelles care amintesc de Leopold al II-lea, ca de exemplu câteva clădiri in stil japonez, aproape de palatul de resedinta al coroanei. Din nefericire, nici astazi Congo nu este o tara linistita, care nu s-a asezat nici dupa obtinerea independentei. Tin minte cum bubuia radioul despre Chombe, Mobutu, Kasawubu si Lumumba … Interesanta si demistificarea „marelui” explorator Stanley – deh, un jurnalist si el.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.