De câteva săptămâni, presa internaţională întoarce pe toate feţele subiectul uciderii leului Cecil, un simbol al statului Zimbabwe, de către un vânător american, care l-a ademenit în afara Rezervaţiei Hwange, l-a rănit cu o săgeată, după care l-a urmărit 40 de ore şi apoi l-a împuşcat. Dincolo de abordările emoţionale ale subiectului, concluzia este că actualul sistem de protecţie a animalelor rare de pe planetă nu reuşeşte să ţină piept braconierilor şi vânătorilor care ucid din plăcere. „Ce e de făcut?” ar fi o întrebare legitimă. Una dintre cele mai radicale opinii pe care am citit-o pe această temă este cea a comentatorului James Kirkup de la The Telegraph, care vorbeşte despre „privatizarea animalelor sălbatice”. Înainte de a arunca cu pietre în autor, cum au făcut deja majoritatea cititorilor site-ului ziarului, citiţi mai întâi statisticile care demonstrează cât de jalnic este actualul sistem de protecţie al animalelor exotice, aflat, în cea mai mare parte, în grija statelor africane. După aceea, puteţi să-l criticaţi pe James Kirkup.

Vânătoarea în cifre
18.500 este numărul turiştilor care merg la vânătoare în Africa în fiecare an
105.000 este numărul animalelor ucise pentru trofeu în fiecare an
11 ţări africane permit vânătoarea de animale
31.500 de lire sterline este preţul unui pachet turistic de zece zile la vânătoare de lei
1215 este numărul rinocerilor ucişi anul trecut de braconieri. Rinocerul este o specie ameninţată de dispariţie.
Walter Palmer (stânga) cu unul dintre trofeele sale
Walter Palmer (stânga) cu unul dintre trofeele sale
Iată şi articolul din The Telegraph:

„Uciderea leului Cecil de către un dentist american care a plătit 50.000 de dolari pentru a-l vâna cu arcul cu săgeţi este un scandal, o crimă care demonstrează, o dată în plus, modul ruşinos şi crud în care ne ocupăm de soarta creaturilor rare şi exotice de pe planetă. Dar scandalul nu este că Cecil a fost ucis. Adevăratul scandal este preţul.

Moartea lui Cecil a atras multă atenţie deoarece oamenii au sentimente puternice faţă de animalele mari şi interesante, precum leii. Cei mai mulţi cred că astfel de animale nu ar trebui să fie ucise pentru distracţie. Iar asta este o poziţie cât se poate de respectabilă. Sunt de acord cu ea. Dacă simţi astfel este normal să vrei să existe politici mai bune pentru natură şi pentru protecţia animalelor rare. Să existe măsuri care ar face mai dificilă omorârea animalelor precum Cecil. Dar chiar şi dacă ar exista cel mai bun sistem de protecţie al acestor fiinţe, nu putem omite un fapt indiscutabil. Şi anume acela că unii oameni vor să ucidă animale pentru distracţie. Întotdeauna vor exista astfel de oameni. Nu mă număr printre aceştia. Nu pot să înţeleg de ce ai omorî ceva ce nu mănânci, ori de ce să omori animale dacă acest lucru nu este necesar pentru a controla o epidemie sau şeptelul. Realitatea este însă că unii oameni vor să ucidă pur şi simplu lei. Iar acest apetit va crea întotdeauna cerere, o cerere pe care lumea va încerca mereu să o satisfacă.

Aşa stând lucrurile, cererea este satisfăcută, adesea în clandestinitate, de rangerii din parcurile naţionale şi de ceilalţi angajaţi plătiţi cu salarii de mizerie să aibă grijă de animale rare, care acceptă mită de la vânători. În alte cazuri, aceşti rangeri sunt păcăliţi de braconieri care câştigă mari sume de bani, furând pentru alţii. Este clar că actualul nostru sistem de control şi protecţie al acestor animale, tentante pentru vânători, nu funcţionează. Întrebaţi-l pe Cecil.

Cecil nu era proprietatea nimănui. Într-un anumit fel, aşa ar trebui să fie: era un animal sălbatic şi maiestuos, care zburda liber. Desigur, nimeni nu-l avea în proprietate. De fapt, asta e problema. Dacă nimeni nu deţine ceva, cum determinăm valoarea acelui ceva? Şi dacă acel ceva nu are o valoare definită şi nici un proprietar, unde este stimulentul pentru a-l proteja cât mai bine?

Oficial, Cecil era un bun naţional, deţinut de statul Zimbabwe, dar statul respectiv nu a pus o valoare formală pe leu şi, în mod evident, a eşuat în a-l proteja.

În schimb, să ne imaginăm că Cecil ar fi proprietatea lui Lion Corp International, un fel de companie multinaţională mare, una dintre acelea pe care mulţi oameni nu le văd cu ochi buni în vremurile astea (asta în timp ce poartă hainele ieftine pe care aceste companii le vând, după ce mănâncă mâncarea ieftină pe care acestea o produc şi folosesc telefoanele inteligente pe care le-au creat)

Pentru Lion Corp, Cecil ar fi un bun valoros care va fi potejat şi întreţinut cum se cuvine şi, da, pus la dispoziţia altora pentru preţul corect. Proprietarii bunului vor avea tot interesul să aibă grijă de el, ceea ce ar însemna să-i menţină mediul înconjurător şi să plătească rangeri profesionişti care să vegheze asupra lui. Şansele ca echipa Lion Corp să fie mituită pentru a momi leul în afara proprietăţii companiei, astfel încât să poată fi ucis cu o săgeată, apoi jupuit, ar fi mult mai scăzute decât sub actualele reguli.

Când va veni vremea să încaseze valoarea asset-ului (împuşcarea lui Cecil, spre exemplu), compania va face tot posibilul astfel încât să-şi maximizeze profitul, probabil prin licitaţie. Părerea mea este că preţul pentru omorârea lui Cecil va fi în sute de mii, dacă nu milioane de dolari, reflectând cererea mare, raritatea unui astfel de eveniment şi costurile înalte ale păstrării leului în bune condiţii.

Dacă împuşcarea leului ar avea loc în mod deschis într-o piaţă controlată, acest lucru ar avea loc în mod eficient şi mai uman. Cecil ar avea parte de o moarte rapidă şi curată, în locul uneia sordide şi lente, aşa cum se întâmplă pe piaţa neagră.

Alternativ, o parte din milioanele de oameni care ar suferi de pe urma morţii animelor precum Cecil ar putea supralicita şi plăti pentru ca animalul să rămână în viaţă, o opţiune care nu există în prezent. Acum poţi contribui financiar la proiecte de conservare a naturii, dar nu poţi plăti direct să ţii animalul în viaţă. Dacă o companie în căutare de profit l-ar fi avut în proprietate pe Cecil probabil că acest ar fi trăit acum, în condiţiile în care iubitorii de lei ar fi fost dispuşi să plătească mai mult (poate prin crowd- funding) decât cei mai determinaţi şi mai prosperi vânători.

Încredinţarea unei astfel de sarcini unei mari companii ar descuraja braconierii şi vânătorii ilegali care există astăzi. Mituirea unor rangeri prost plătiţi pentru a închide ochii la împuşcarea unor animale fără stăpân înseamnă o perspectivă foarte diferită faţă de distrugerea ilegală a proprietăţii valoroase a unei companii internaţionale. Astfel de companii ar fi mai capabile să finanţeze măsuri potrivite de protecţie, decât multe dintre guvernele pe ale căror teritorii există acum specii exotice.

Şi, în sfârşit, Lion Corp ar putea transforma în profit moartea sau dimpotrivă, viaţa, acestor animale. De ce şi-ar bate altfel capul cu astfel de probleme? O parte din profit ar merge către proprietarii companiei. Altă parte, către guvernele locale prin taxe. Şi o altă parte ar putea fi folosită pentru a creşte mai mulţi lei, pentru a aduce mai mult profit în viitor. O parte din aceşti lei, după ce vor creşte şi trăi fericiţi, vor putea fi împuşcaţi, la rândul lor.

Leul Cecil s-a născut liber. Din acest motiv a murit atât de ieftin şi atât de urât. Dacă vă pasă de animalele sălbatice, atunci privatizaţi-le”.

Informaţii de context

– Vânarea leilor folosind arme de foc sau săgeţi este legală în Zimbabwe şi în alte ţări din jur, dar doar în anumite condiţii.

– Vânătoarea se face doar cu permis special eliberat de Autoritatea de management a parcurilor naturale din Zimbabwe

– Pot fi vânate doar animalele în limita unei cote stabilite de instituţia specializată şi doar în arii de vânătoare private, arii comunale de vânătoare sau de safari controlate de guvern, dar niciodată în parcuri naţionale.
– Vânătorii uneori ademenesc leii dincolo de graniţele ariilor protejate. Vânătoarea cu arcul este folosită adesea de vânătorii ilegali, deoarece nu produce zgomot.
– Autoriţile specializate din Zimbabwe spun că, în cazul lui Cecil, vânătorul profesionist şi proprietarul terenului nu aveau permis, iar animalul nu era în cota propusă spre vânătoare. Ei sunt acuzaţi acum de vânătoare ilegală. Cu toate acestea, Walter Palmer (ucigaşul lui Cecil) insistă că el a crezut că este o vânătoare legală.
Previous post

The Atlantic: Photos of the Week: 7/18-7/24

Next post

15 lucruri fascinante pe care nu le ştiai despre vin

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.