Când zeii călăuzitori îți sunt alături, niciun titan al năpastei nu-ți poate sta în cale. Așa simțeam cu o zi înainte de plecare, pe 30 iulie, după ce niște prieteni mi-au dat filmul unei vacanțe în Grecia în 2020.

Un articol de Vlad-Marko Tollea. Fotografii din arhiva autorului

Singura dată fusesem în vacanță în Grecia în 2006, ca adolescent, așa că mă tot întrebam de ce niște mici piedici, precum testarea obligatorie de SARS-CoV-2, ar putea să-mi stea în cale?

Într-un final, am rămas doar patru oameni care ne-am ținut de călătorie, în două mașini. După obținerea testelor negative, planul era să plecăm din Timișoara pe drumul cel mai scurt și mai confortabil (prin Serbia, de unde aveam autostradă aproape non-stop).

Însă pe 30 iulie cineva ne-a avertizat că s-ar putea să nu ni se permită accesul de pe această rută, lucru confirmat și de o poveste pe grupul de Facebook „Forum Grecia”, unde vameșii de la Moravița i-au trimis pe niște turiști la trecerea de la Calafat.

Pentru extra-verificare și economisirea unei posibile ore pierdute într-un așa scenariu, am sunat la Ambasada Greciei în București. Fără să apuc să explic prea multe, cineva de-acolo mi-a zis că trebuie să o luăm prin Bulgaria. Așadar, am ieșit din oraș pe 31 iulie, în jur de ora 6, având înaintea noastră o rută lungită (judecând ulterior, probabil inutil).

Coadă, multă coadă și testare la Vama Kulata

Odată ajunși la vamă, mă dau jos din mașină. Merg până la portalul vamal, de unde încep și număr 72 de autoturisme până să ajung iar la al nostru, pe o coloană care se curbează către bariera efectivă. Dramatic. A cincizeci ș-una mașină era de români. Când întreb, șoferul îmi spune că ajunsese cam c-un sfert de oră înaintea noastră. Alți conaționali, care erau mai în față (între primele 15 mașini), ziceau că stau în vamă de vreo două ore.

Așa arăta coada din Vama Promachonas-Kulata, iar asta abia după ce am ajuns mult în față

Noi ne-am alipit coloanei la 17:30. Am citit niște cărți ca să mai treacă timpul, ba chiar am băgat și nițel somn. La 19:15 prietenii din cealaltă mașină erau trecuți, iar noi eram în fața marelui moment al intrării.

După ce am prezentat codul QR, testele și buletinele, am fost poftiți de vameși să tragem pe stânga, mai în față, iar unul dintre noi să dea probă. (Niciunul nu ne-a întrebat dacă am luat-o prin Serbia sau pe vreo altă rută.) Oficialii DSP-ului elen erau binevoitori. Însă și ei erau un pic dezorganizați, pentru că abia după vreo trei minute de stat în mașină m-am prins că trebuie să mă duc personal și să-i rog să-mi facă testul.

Mi-au prelevat probă doar din gât și într-un mod destul de sensibil. Față de celelalte două teste de-acasă, cu mâna pe inimă pot să spun că a fost cel mai puțin brutal. Mi-au mai scanat codul o dată și mi-au spus că totul e ok și că pot pleca. Ulterior, am realizat că dacă n-aș mai fi mers eu să rog testarea, probabil că nu era o problemă dacă plecam oricum.

În fine. 19:20 e ora oficială a intrării noastre în țara balcanică a măslinelor, la aproape treișpe ore și jumătate de la plecare. Pe la 22:30 coboram de pe șoseaua expres spre Kalithea, iar vreo o oră mai târziu aveam să ajung pe plajă și să asist la cea mai frumoasă stea căzătoare pe care am văzut-o în acest an. Odată cu acel meteorit, s-au dezintegrat și toate grijile mele. Dacă Universul ar avea conștiință, i-aș fi ridicat un pahar de vin în cinstea modului pitoresc cu care mi-a încheiat ziua asta lungă.

Primele zile în peninsulă

Mirosul de vegetație sărat-uscată de care dai când ajungi aproape de litoral dispare după vreo două zile. Din fericire, percepția se diminuează de la sine, și nu din motive covidice.

Halkidiki („Cialchidichi” ar suna varianta nativă) e o peninsulă întinsă pe aproape 3000 de km2, cu trei brațe care-s foarte ofertante în plaje. Unele mai amenajate, altele mai puțin, foarte multe dintre ele aflate la baza unor coaste. Unele site-uri găsesc plaja localității noastre printre cele mai frecventabile, așa că-n prima zi coborâm zecii de metri de la cazare și până la aceasta.

Vedere de la una dintre terasele Kalitheei spre plaja de dedesubt și Marea Egee

Prețurile sunt ok. Un șezlong e 5€, tot atât e și o bere. Noi ne-am luat Alfa, una dintre cele mai populare mărci locale (care-n 2017 avea o cotă de piață de 13,8%, după Amstel, Mythos și Fix Hellas, alte brand-uri prezente mai peste tot).

La masă (care în general costă între 60-100€ pentru 4 persoane, iar bacșișul obișnuit e de 10%), discut cu prietenii și cădem de acord că dacă o luam prin Serbia (Belgrad – Niș) și apoi Bulgaria, am fi fost mai câștigați. Am fi pierdut mult mai puțin timp în prima zi pe drumuri, iar seara n-am mai fi fost epuizați. În fine.

Ospătăria la baruri-restaurante e destul de bună, iar produsele sunt și mai bune. Cam în fiecare loc primești ceva extra (fie apă plată la început, fie desert la sfârșit, fie sărățele și alune la șezlonguri). Kalithea avea să se dovedească cea mai tinerească stațiune în care am înnoptat, cu câteva cluburi atât în localitate, cât și în zona mai păcătoasă din afara ei, către sud.

Alte plaje, o zi în Salonic și Kalithea periferică

În zilele următoare ne-am tot fâțâit pe brațul înconjurat de mare. În a doua am fost chiar în vârful Capului Possidi. În a patra zi am venit în localitatea vecină, Afytos. Acolo, plaja era mult mai liberă, deși exista un baraj (nu gros) de pietre între șezlonguri și apa mai adâncă, spre larg.

Patru șezlonguri au costat 18€, la care am comandat două ape, două Amstel și un bol de lubeniță. Plus chips-uri la bere (probabil că am primit bonus family pack). În rest, două cupe de înghețată erau 5€, o salată de ton – 9€, iar o găleată de 3+1 băuturi – între 15 și 18€. Gama conținea Carlsberg, Corona sau chiar Amstel Radler. Dar nu orice era disponibil – Myhos sau Corona nu aveau, deși era pe meniu, așa că am comandat Sol, vărul mai puțin savuros al ultimei.

După ce am vizitat turnul alb și ne-am uitat la Palatul lui Galeriu, am oprit pe o bancă pentru a-mi nota niște observații după câteva zile:

Cafeaua e bună peste tot pe unde am băut una – la fel și mâncarea, fără excepție; 

Caracatiță la grătar, direct din baltă și gătită exact așa cum trebuie

La volan, grecii nu prea știu să semnalizeze când schimbă benzile, iar când vor să parcheze pun direct pe avarii și fac rapid manevra; Există o grămadă de pisici peste tot, iar majoritatea vin să-ți cerșească resturile din farfurie, după ce termini de mâncat; Cum ziceam, e regulă ca-n aproape în fiecare loc să primești ceva bonus; La fel ca-n Timișoara, în Salonic se pare că infrastructura pentru bicicliști nu-i foarte dezvoltată; Semafoarele pentru pietoni țin foarte puțin, lucru ce avea să se adeverească iar și iar în toate localitățile; Contrar mitului urban, elenii muncesc de fapt, doar că pe un alt sistem orar față de noi. Iar când o fac, sunt destul de atenți la detalii – am văzut asta atât de la angajații din domeniul HoReCa până la niște zidari care pregăteau un spațiu comercial din Salonic.

Citește și: 10 PONTURI DESPRE SANTORINI PE CARE NU LE GĂSEȘTI ÎN GHIDURILE TURISTICE

Înapoi în Kalithea, m-am odihnit în zilele ce au urmat, iar în ultima zi am luat-o la pas. Am mers pe străzi neasfaltate, ocolind chiar și un deal de moloz. Am trecut pe lângă un cuplet de mega-case gemene rămase la stadiul de cărămidă-beton, pe care natura a devenit proprietar de facto. Ironic, ele erau lângă un hotel de sticlă-oțel și niște clădiri pe care abia s-a zidat marmura.

Înapoi spre cazare, am văzut găini care pigulesc dintr-o coajă de lubeniță, sub cotcodacul aprobator al cocoșului trezit pe la 16:48, pregătit de tura doi grecească. În seara de dinainte de-a pleca, Sotiris (gazda noastră și unul dintre deținătorii Aphrodite Studios) își serba ziua de nume alături de invitați.

„A fost destul de greu pentru mine anul acesta. Atât psihologic, căci nevasta mea a rămas în Australia din cauză c-a izbucnit pandemia, cât și din punctul de vedere al afacerii. Practic, guvernul a interzis turismul până pe 15 iulie, așa că am pierdut acele două săptămâni, cât și lunile iunie și mai în întregime”, mi-a explicat el.

Vederea din balconul nostru al Aphrodite Studios făcea toți banii

Sotiris lucrează de 33 de ani în domeniu, din cei 67 de ani ai săi. Gradul de ocupare la Aphrodite variază sezonul ăsta între 20% în timpul săptămânii și până la 50% în weekend. Iar asta doar după acel 15 iulie și doar pentru turiștii interesați să stea mai mult de 3 nopți, deoarece nu rentează efortul curățeniei.

„Am avut străini din toate țările în anii trecuți”, continuă el. „În general, din România și Bulgaria, dar anul acesta mulți și-au anulat concediile din cauza testării obligatorii care a fost introdusă. Urmează să-mi vină șapte familii de la voi. Sper să nu anuleze toți”, adaugă el.

Îl întreb pe Sotiris dacă e optimist pentru 2021. „Totul ține de existența COVID-19 în următorul sezon, căci în Grecia turismul e industria primară”, punctează el.

Apeductul din Kavala și părăsirea continentului

Cu companionii, contemplând Kavala

În Kavala am stat doar o zi și o noapte, ca tranzit. În afară de apeduct și vechea cetate, nu ai mare lucru de văzut. Poate Muzeul Tutunului, dacă-l prinzi deschis. Deși am ajuns acolo puțin după ora 17 iar în zilele de lucru e deschis până la 18, ușa era încuiată. O fi fost din motiv de vineri.

Am luat bacul a doua zi către insula Thassos. Pe ambarcațiune s-au suit destul de multe mașini cu steagul tricolor. Bihor, București, Iași… Cred că în afară de greci și români, vehicule din alte locuri n-am văzut. Trecerea a costat 36€ pentru o mașină plus doi oameni.

În Thassos, găsești și meniuri în română. Majoritatea traduse ok. Chiar și ospătarii rup fraze fără prea multe greșeli. Înainte de asta, vreau să-ți zic că-n cele trei zile de stat pe insulă, am fost în câteva dintre locurile mult-râvnite de turiști și mult-lăudate de Google Maps.

Citește și: CU CORTUL LA MAREA EGEE. CEA MAI IEFTINĂ VACANŢĂ ÎN THASOS

Personal însă, mi-a plăcut cel mai mult la Kastro, o localitate cu case vechi, din piatră, cu doar nouă locuitori la ultimul recensământ, unde se refugiau thassienii de pirați în alte vremuri și unde era să ne ia vântul puternic în acele zile. Dacă ești prin zonă, ia o halbă de bere sau chiar o masă la taverna lui Kostas, un loc foarte rustic în care au poposit și au lăsat suveniruri toate națiile de-a lungul anilor.

Sătucul aproape uitat de lume, la care lumea vine ca să mai uite de lume

În alte zile am vizitat atât plaja din Alyki (faină pentru snorkelling, dar neimpresionantă în rest), Giola (care arăta mult mai fermecător în poze decât în realitate), cât și plaja de marmură Saliara. Personal, prefer plajele de nisip. Dar măcar restul grupului s-a simțit bine. De gustibus.

Ospitalitatea neucisă de pandemie și speranțele oamenilor

E ultima zi la mare. În fața restaurantului Palataki, managerul-gazdă Fanis îmbie românii: „poftiți la masaa!”. „Numai ce-am mâncat!”, răspunde, pe aceeași limbă, un dezinteresat. „Va asteptam data viitoare”, spune el zâmbitor după vreo secundă, cu un accent grecesc simpatic, și foneme fără diacritice.

La Palataki am mâncat de două ori în cele trei zile de insulă. Fanis știe română de la valurile de conaționali pe care i-a servit de-a lungul anilor, și la care uneori merge când vine el în concediul propriu. „Dar vin doar la munte în România”, râde el, lăsându-mi de înțeles că de mare e sătul.

„Aici, sezonul trecut a fost uimitor pentru noi. Deși am avut restaurantul atât de plin că oamenii nu mai puteau lua loc la noi, tot aveau zâmbete pe fețe. În schimb, anul ăsta e total diferit pentru toată lumea.”

Îl întreb cât de sesizabilă a fost reducerea numărului de turiști români.

Fanis

„Să știi că-n iunie am avut ceva turiști de la voi, dar ne-a afectat după ce guvernul v-a condiționat accesul de prezentarea testului negativ. Timp de două săptămâni efectiv abia am avut turiști. Asta și pentru că noi suntem restaurant de sine stătător, fără un hotel de la care să ne coboare oamenii, cum vezi la terasele vecine. Dar da, anul trecut era nebunie aici, cu balcanici din toate colțurile, pe lângă grecii continentali. Iar pandemia asta a afectat toată insula.”

Având în vedere că țările europene au ajuns la un consens în ceea ce privește ajutorarea financiară a statelor membre, îl întreb și dacă a auzit de vreun mecanism creat de statul elen pentru susținerea IMM-urilor din domeniu.

„Sincer să-ți zic, încă nu e clar. Noi sperăm la asta, că e dificil pentru business-uri să persevereze în condițiile astea. Eu am 38 de ani, dar în cei 17 de când lucrez în domeniul ăsta pe care-l iubesc nu am mai trecut prin așa ceva”.

Cu toate astea, Fanis spune că la Palataki 95% dintre meseni sunt români. Și nu, nu a avut niciodată vreo experiență negativă cu noi. „S-o datora asta și faptului că lumea e-n concediu și mai lasă din griji acasă”, îmi spune, zâmbind, noul meu amic.

Deși le-am băut la o plajă vecină și fără șezlonguri, barmanul care mi le-a dat nu a avut absolut nicio problemă să-mi lase halba și paharul și să le aduc înapoi bazându-se doar pe cuvântul meu.

Conceptul grecesc de philoxenia își are origini foarte adânci, chiar antice. E prietenia arătată față de persoanele străine, care e omniprezentă și se manifestă adesea poliglot. Iar lucrurile astea se simt nu doar când vine vorba de un beneficiu direct, cum a fost în cazul cablului oferit gratis de acea fată din Salonic. Poate că n-ar fi rău ca noi, românii, să învățăm ceva din asta, chiar și fără a avea mitologia care s-o ateste.

Revenim pe continent tot via feribot, dar de data asta cu 30€ mai puțin (22€ pentru mașină și câte 4€ de persoană), căci coborâm în Keramoti, o localitate cu vreo 30 de kilometri mai la est decât Kalithea.

Ne vedem de drum pe autostrăzi, de data asta via Macedonia de Nord și Serbia. Mulțumim zeilor că măcar țările astea dispun de infrastructuri adecvate, și intrăm în țară fără probleme, prin granița timișeană de la Moravița.

Previous post

Caia și Bejan. Călătorii. Episodul 8. Povestea vinului și a turismului moldovenesc

Next post

This is the most recent story.

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.