Amplasat într-o zonă inaccesibilă turiștilor de rând, la peste 1700 de metri altitudine în Masivul Piatra Craiului, refugiul ”Bârlogul Ursului” spune încă povestea spectaculoasă a omului care l-a construit. Aici a locuit timp de jumătate de an Neculai Pancu, zis Șochima, un proscris al regimului comunist care, pentru păcatul de a fi încercat să fugă din România, și-a pierdut atât serviciul de la Uzina de Tractoare Brașov cât și locuința. În 1987, doar muntele l-a primit cu brațele deschise pe tânărul alpinist. Jurnalul ținut atunci de Șochima se mai află și astăzi în adăpostul care-i poartă numele.

„Jurnalul Refugiului Phoenix de la Barlogul Ursului”

„În anii grei ai vieții mele am construit acest mic refugiu, pe care l-am numit Phoenix. Toate speranțele vieții mele erau ruinate și au renăscut precum pasărea Phoenix, ce renaște din propria cenușă.” (fragment din jurnal).
Așa începe jurnalul refugiului din Piatra Craiului, construit de brașoveanul Neculai Pancu. Adăpostul, făcut din bușteni, se află pe la 1.700 de metri altitudine și este lipit de o muchie de stâncă. Reparat recent de un grup de tineri iubitori ai muntelui, refugiul este dotat cu cele necesare supraviețuirii pentru mai multe zile – paturi, saci de dormit, alimente și chiar cu o sobă. Montagnarzii din Piatra Craiului nu l-au cunoscut niciodată pe cel supranumit Șochima (porecla dată de un francez venit în România care l-a întâlnit pe brașovean și a fost surprins că acesta semănă foarte bine cu un alpinist celebru de la el din țară), dar au țesut o poveste pe baza celor scrise în jurnalul acestuia. Astfel, Șochima a ajuns un personaj de legendă. Se știa doar că a fost dat afară din serviciu după ce fusese prins încercând să treacă granița și că s-a refugiat în creierii munților pe care-i iubea și respecta mai mult decât orice pe lumea asta. Împreună cu Ioana, o tânără din Brașov care a trecut în ultimii ani frecvent pe la adăpostul din Piatra Craiului, am plecat să-l căutam pe eroul acestor legende. Misiune dificila însă, pentru că de Neculai Pancu nu mai știa nimeni nimic de mult timp. Adresa pe care o avea în 1987, menționată pe o cerere de reangajare la Uzina de Tractoare Brașov, uitată la refugiu, s-a dovedit a nu mai fi de actualitate. Nici cel mai bun prieten al sau din tinerețe, Ovidiu Ricu, nu mai știa nimic de el. În cele din urmă, un fost coleg de serviciu ne-a îndrumat spre adresa exactă.

Acasă la Șochima

„Nimic pe pământ nu-i mai moale și mai slab decât apa. Dar, totodată, nimic pe pământ nu-i mai tare și mai puternic decât ea. Nimeni și nimic nu-i mai pot sta împotrivă. Sufletul omului este ca apa. 1 iunie 1987, Șochima, copil orfan, prieten al nimănui, doar al muntelui.” (fragment din jurnal)
Pe Neculai Pancu l-am găsit într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști al societății Tractorul. Un munte de om, de peste 2 metri înălțime, acum în vârstă de 47 de ani, se înghesuie cu nevasta și copilul de doi ani într-o chichineață de trei pe patru metri. Când îi spunem că-l căutăm pe „Șochima”, Neculai râde și ne invită în casă. Cămăruța, deși mică, strălucește de curățenie. Pe o canapea, copilul doarme dus. Vizibil stânjenit de faptul că puștiul are ghetele în picioare, taică-său se simte dator să-l scuze: „A venit de la joacă și era atât de obosit că a adormit instantaneu”.

Fuga din țară
„Prima dată când am vrut să fug din țară a fost prin ‘82, ’83, nu mai țin minte exact. M-am dus la bulgari cu un prieten, eu avem 24 de ani, el 19. Voiam să trecem la greci pe jos. Prietenul ăsta le cam avea cu discoteca, da’ nu era bun la fugă. Spre deosebire de el, eu când ieșeam din schimbul trei mă duceam să alerg. Ei, din cauza prietenului ăsta al meu, care nu a mai putut să meargă, ne-au prins. Pe mine m-au condamnat un an cu suspendare la locul de muncă. O data pe săptămână, mergeam la Securitate să le dau raportul, să vadă dacă mi-am făcut planul la uzină, dacă am fost băiat cuminte. Nu aveam voie să părăsesc Brașovul, dar eu tot mergeam pe munte. A doua încercare de a fugi a fost în Iugoslavia. Planul era să trecem pe la Cheile Nerei (n.r. – râu care se varsă în Dunăre, la granița dintre Serbia și România). Cunoșteam un tip din zonă care știa traseele, știa pe unde am putea trece în Iugoslavia. Ca să-mi zică traseul, i-am dat la schimb o chitară. Am mers cu trenul la București, apoi am luat-o spre Băile Herculane. Eram patru băieți hotărâți să trecem dincolo. Am coborât în gară la 4 dimineața. Aveam la noi o hartă băgată într-un săpun scobit înăuntru și apoi lipit la loc, cu apa. Era harta cu toate orașele din Europa, iar pe partea cealaltă erau desenate drumurile de la graniță, prin munți. Eram bine organizați la vremea aia. Știți, de pildă că atunci când ne scriam scrisori între noi, între rândurile scrise cu cerneală erau și scrise cu ceară albă. Nu știți fază? Mai aveți de învățat (Șochima râde în hohote)! Scrii cu ceară, iar când vrei să citești ce-ai scris dai cu un pic de scrum sau cenușă și-ți apar literele.
(Pe măsură ce povestea avansează, ochii lui Șochima se luminează. Copilul se trezește, iar taică-său îl descălță.) În ziua aia am mers aproape o sută de kilometri, până la Iablanița (n.r . – localitate aproape de graniță). Nu o să uit cuvântul ăsta niciodată. Unul nu a mai putut să meargă, am rămas doar trei. Am ajuns într-un sat, am întrebat în stânga și-n dreapta, iar un tip de vreo 45 de ani a zis că ne arată drumul până la Cheile Nerei. Era însă un bandit, ne-a păcălit. Ne-a luat cu mașină și ne-a lăsat în fața unei case prăpădite, dar cu gratii la geam. Când am văzut gratiile, am știut că e nasol. O voce autoritară a răsunat din întuneric: «Hai, băieți, veniți înăuntru!». Am intrat și am dat nas în nas cu un milițian. «Ce căutați aici?», ne-a întrebat asta. Păi, vrem să urcăm pe Cheile Nerei, suntem alpiniști. «Ma, voi vreți să treceți dincolo!» Noi n-am recunoscut. Ne-au dezbrăcat la piele, dar nu au găsit nimic, fusesem șmecheri, băgasem valuta în parazăpezi (n.r. – jambiere speciale pentru urcat pe munte), într-un compartiment cusut special. Ne-a dat de gol însă cleștele pentru tăiat sârma ghimpată. Îl luasem cu noi să tăiem gardul de la graniță. «Bai băieți, dacă nu spuneți, vă încing de nu vă vedeti», ne-a spus tablagiul ăla. Nu am recunoscut nimic atunci. La oră 3 dimineață a venit un IMS și ne-a dus la Moldova Nouă, la o pușcărie. Ne-au bătut rău și până la urmă am recunoscut. Eram copii, ne-am speriat. Am fost condamnat la un an și jumătate de închisoare, cu executare de data asta…”. Copilul lui Șochima ne întrerupe povestea. Începe să scâncească, dar după ce primește o napolitană se așază cuminte pe canapea să asculte povestea tatălui său.

Refugiul
„Din mila lui Dumnezeu și cu ajutorul acestuia, construim acest adăpost ca loc de odihnă și reîmprospătare a fortelor… Drumețule! Pașii tăi te-au călăuzit în aceste locuri. Lasă și uită apucăturile rele și distrugătoare eventual acasă. Respectă natură ce te-a primit în sânul ei și poartă-te demn de cinstea făcută! Nu încerca să învingi muntele. Nu vei reuși!!” (fragment din jurnal)
„Am început să construiesc refugiul prin anul ‘80 și ceva, împreună cu un prieten cu care mergeam pe munte. Dar m-am mutat pur și simplu în el în 1987. După ce am ieșit din pușcarie, șeful mi-a spus că nu are nevoie de «poame» în uzină (n.r. – Tractorul Brașov). Mi-au luat și camera din căminul de burlaci. Nu mai aveam unde să lucrez și nici unde să stau. De lucru mi-am găsit ca muncitor la sere, lucram cu lopata. Scăpam de acolo pe la oră 4 după-amiază, apoi luăm trenul spre Zărnești. Acolo, din centru îmi cumpărăm rahat și biscuiți, că altceva nu se găsea, și urcam pe Piatra Craiului. Făceam două ore până sus la refugiu. Eu mergeam pe un drum forestier, aveam drumul meu, nu cel cunoscut. Cum ajungeam sus, luam masă. Aveam tot ce-mi trebuie sus, eram aprovizionat cu un sac de fasole, unul de mălai, unul de făină. Mă culcăm devreme. Aveam un ceas și mă trezeam la 3 dimineața și plecam la muncă. Liniștea aia îți dezvoltă simțurile, auzeam orice zgomot, cât de mic. Ajunsesem să nu mai suport nici ceasul, tic-tac, tic-tac, mă enerva. Așa am dus-o 6 luni.”

Ursul Ben și întâlnirea cu lupul
„Atenție! În caz că dați peste Ben, încercați să nu-l supărați sau mai bine evitați să-l întâlniți, este foarte periculos.” (fragment din jurnal)
„Ben avea cuibul într-una din grote. A venit într-o zi la cutiile de conserve. Am dat față în față cu el, era un urs tânăr. Eu m-am speriat de el și el de mine. M-am dat în spate, îmi alunecau bocancii ca la patinaj artistic. M-am speriat rău, recunosc. El a cedat primul. S-a întors și a plecat la altă grotă. De atunci ne-am evitat reciproc. Mai jos, la vreo sută de metri, era o poieniță de jnepeni unde veneau capre negre. Veneau și le dădeam sare. Nu se speriau de mine. Cel mai tare m-am speriat însă când m-a fugărit lupul. Era iarnă, noapte, voiam să ajung în oraș, aveam de prins trenul. Am simțit ceva în spate, m-am întors, l-am văzut și el s-a întors cu tot corpul. Câinele nu se întoarce așa, mi-am dat seama că era lup. Am luat-o la fugă. Săream gardurile, nu le atingeam de frică. Aveam un cuțit la mine, da’ ce puteai face cu el, doar să-l tai la nas. Cred că din poiana aia până la Zărnești n-am făcut mai mult de 40 de minute. Oamenii s-au speriat și ei, strigau: «Ursul, băi, ursul!!!». Eu eram însă ursul, da’ oamenii nu știau că fugeam așa ca nebunu’ că aveam lupul în spate. Treceam prin mlaștină, prin zăpada, nimic nu mai simțeam…” Șochima râde cu gura până la urechi. Zice că poveștile astea sunt amuzante acum, la 20 de ani după ce s-au petrecut. Își amintește însă că a trăit și momente grele.
„Uneori mâncăm iarba de sub zăpadă, precum caprele negre. Aveam sare și dădeam cu sare de se topea zăpada. Și cu apa am avut probleme, când din cauza zăpezii a trebuit să stau mai multe zile la refugiu. Beam zăpadă topită, care se scurge… apa aia de ce bei, de aia îți vine să mai bei. Dar eu mă amăgeam că nu mi-e sete, autosugestie, știi?” Îl întrebăm dacă nu l-au apucat depresiile, singur cuc vârful muntelui. „Nu. Îmi plăcea liniștea . Am avut momente grele. Îți dai seama, la Brașov mă întâlneam cu soră-mea, care mă lua la rost: «Ce ai de gând să faci, ce o sa se aleagă de tine?». Mă măcina situația asta. Că eu sunt sensibil, plâng și acum la unele emisiuni la televizor.” Nevasta-sa, care între timp a intrat în cameră, îl ia peste picior: „Plânge și la emisiunea Schimb de mame”.

Nicolae Pancu și-a refăcut viața după 1989, când s-a reangajat la Tractorul și a primit din nou o locuință. A continuat însă să meargă pe munți pentru că, spune el, acolo s-a simțit cel mai bine. Șochima ne întreabă dacă refugiul este în condiții bune, pentru că a auzit că l-ar fi aflat niște derbedei, care l-au distrus. Ioana îl asigură că, dimpotrivă, a fost refăcut, iar locul în care se află nu este știut decât de câțiva oameni, pasionați ai muntelui. Șochima spune că vrea să meargă negreșit să-l vadă. Pentru o excursie la refugiu este disponibil în orice zi. Mai puțin în data de 24 noiembrie, când este programat la forțele de muncă să-și vizeze carnetul de șomer.

 

* Acest text a apărut în numărul din 3 noiembrie 2007 al cotidianului România Liberă