Vremurile tulburi prin care trece acum Tunisia, după ce președintele ales Kais Saied a dizolvat Parlamentul, a concediat premierul și și-a asumat conducerea țării prin decrete, nu ar trebui să-i împiedice pe turiști să descopere aici o lume arabă și berberă, exotică, interesantă, care se zbate să-și găsească prezentul fără a putea să-și ignore trecutul.

Primăvara arabă a început în Tunisia, în 2010. Supărat că a fost umilit de un funcționar guvernamental al dictatorului Ben Ali, vânzătorul stradal Mohamed Bouazizi și-a dat foc în stradă, în semn de protest. Revolta populară s-a extins apoi în toată țara, pe fondul sărăciei, corupției, șomajului, iar în ianuarie 2011, dictatorul a trebuit să plece.

Protestele au cuprins apoi și alte țări arabe, fără ca acest lucru să însemne neaparat că oamenii din Tunisia- și din această parte a lumii în general-au scăpat de sărăcie, corupție, șomaj.

Ca și în cazul Egiptului, tunisienii s-au bazat foarte mult pe turism, una dintre principalele surse de bani ale țării. Acest domeniu a suferit însă o lovitură importantă în 2015, după ce un grup de teroriști a ucis 38 de turiști într-un hotel din Sousse, o destinație de vacanță populară printre europeni.

După aceea a venit pandemia de covid, o nouă lovitură pentru turismul tunisian.

Acum țara are un nou președinte, un profesor de drept considerat inițial reformator, dar care a ajuns să fie contestat în stradă după ce a dizolvat parlamentul, a a abolit Constituția și l-a dat afară pe premier, asumându-și practic conducerea discreționară a țării.

Tunisienii se raportează într-un mod special la autoritate. De exemplu, primul președinte, Habib Bourguiba, cel care a condus țara de la obținerea independenței în 1956 până în 1987 (când a fost dat jos tot prin lovitură de stat) este foarte respectat și în ziua de azi.

În fiecare oraș tunisian cel mai important bulevard poartă numele lui Bourguiba. Iar în Monastir, orașul natal al fostului președinte, există un mausoleu în cinstea acestuia.

Ghizii locali vorbesc cu mare respect despre Bourguiba pentru că este considerat reformatorul Tunisiei. Într-un drum cu autocarul de 10-12 ore de la nord la sud, din stațiunile de pe malul Mediteranei până la Douz, la marginea Saharei, vei auzi foarte des pomenit numele lui Bourguiba.

Am făcut o scurtă introducere politică pentru că orice judecăți ai face despre tunisieni trebuie să înceapă de la aceste date din istoria recentă a țării. Am auzit prea des, din partea unor turiști români, expresii depreciative referitoare la viața de a zi cu zi a tunisienilor care nu țineau seama deloc de evenimentele recente ce au marcat această țară.

Dincolo de resorturile luxoase din Sousse, Hammamet, Monastir, Sidi Bou Said, relativ ieftine chiar și pentru buzunarele românilor, Tunisia înseamnă foarte multă sărăcie. Pământuri aride, unde nu cresc decât cactuși, măslini și curmali, orașe cu case construite doar pe jumătate, mormane de gunoaie, localnici care vând ceai și cafea în coffee shopuri. Cam asta vezi cu ochii dincolo de perlele turismului tunisian.

Trebuie să ieși însă din resortul all inclusive pentru înțelege ceva din această țară și probabil cel mai bun prilej ar fi să-ți cumperi o excursie către Douz, orașul de la marginea Saharei, acolo unde trăiesc berberii, cei care au stăpânit aceste locuri cu mult înainte de venirea arabilor.

Două zile pe drum, cu multe opriri în locuri emblematice pentru Tunisia și cu o noapte petrecută într-un hotel decent din Douz, costă undeva pe la 120-150 de euro de persoană.

Autocarul spre Douz merge pe o autostradă care trece prin Gafsa, unde există una dintre cele mai mari zone miniere de fosfat din lume și unde au fost primele proteste împotriva dictatorului Ben Ali (în 2008).

Pe marginea drumului vei remarca vânzători de benzină de contrabandă adusă din Libia. Multe case sunt construite doar pe jumătate. Nu prea înțelegi din ce trăiesc oamenii aceștia, coffee shopurile par singurele afaceri care merg.

Pe măsură ce avansezi în interiorul țării, peisajul se simplifică: măslini, migdali, palmieri. Și foarte mult teren deșertificat.

Măslinul există în Tunisia dinainte de venirea romanilor și cea mai importantă cultură a Tunisie. Plantațiile se ară o dată pe an și se taie o dată pe an. Culegerea măslinilor începe în octombrie-noiembrie. În Tunisia nu există o casă care nu are rezerva de ulei de măsline. Tunisienii folosesc uleiul de măsline, atât pentru mâncare, cât și pentru cosmetice.

Metodele de tradiționale de culegere a măslinilor folosesc coarne de berbec cu care „se piaptănă” copacul astfel încât fructele să cadă într-un cearceaf. O altă metodă presupune ca ramurile pomului să fie bătute cu bastoane. Pentru a obține un litru de ulei sunt necesare cinci kilograme de măsline.

Drumul de la Sousse la Douz trece mai întâi pe la coloseumul de la El Jem, unul din cele mai importante situri romane din Tunisia, aflat în patrimoniul mondial UNESCO. Amfiteatrul avea o capacitate de 35 mii de locuri.

Unii ghizi spun că la El Jem s-ar fi filmat „Gladiatorul”, ceea ce nu e chiar adevărat (unele scene din Gladiatorul sunt filmate în țara vecină, Maroc). Nu ar fi însă deloc deplasat să-ți vină în minte scene din celebra producție cu Russell Crowe în timp ce te plimbi printre ruinele bine conservate ale amfitreatrului.

Mai departe, drumul spre deșert te duce în Matmata, un sat berber (foarte turistic) unde poți să vezi celebrele case săpate în piatră ale așa-numiților troglodiți. În mod evident, astăzi mai trăiesc foarte puțini berberi în acele grote, dar multe sunt transformate în muzee pentru turiști.

În aceste case poți admira covoare colorate și unelte străvechi ale berberilor. Într-o astfel de casă, am luat prânzul, unul destul de sărăcuț, dar nici nu prea se cade să ai mari așteptări în niște locuri atât de lipsite de resurse.

Un gust amar mi-au lăsat însă tinerii de pe marginea drumului care încercau să te convingă să faci poze cu niște vulpi de deșert jigărite, chinuite, ținute în soare. Ce bine ar fi ca toți turiștii din lumea asta să boicoteze orice „distracție” care presupune chinuirea unor animale nevinovate.

Populația Tunisiei este una tânără: 60 % au sub 20 de ani. Șomajul este de 18%, iar peste 75% din populația țării este școlarizată. În ceea ce privește natalitatea, Tunisia este o excepție în lumea arabă: 1,9% copii la un cuplu, ceea ce arată că populația este în scădere.

Tunisia este una dintre țarile arabe unde nu există poligamie din 1956, de la independență. Cel care a impus această regulă a fost Habib Bourguiba. Președintele a limitat acordarea alocațiilor de stat inițial la patru copii, apoi la trei și în cele din urmă la doi copii. În prezent însă, autoritățile vor să stimuleze natalitatea.

Undeva pe seară, autocarul ajunge la Douz: un oraș la marginea deșertului, unde găsești lapte de cămilă și carne de oaie atârnată în fața dughenelor. Și un hotel de tranzit, cu piscină și condiții de patru stele, unde turiștii dorm în general o noapte. Și de unde se trezesc cu mult înainte de răsăritul soarelui pentru a pleca din nou la drum.

În Douz oamenii vin pentru clasicele plimbări cu cămilele prin deșert și turele cu ATV-uri printre dune.

În fiecare an, în decembrie, în Douz se organizează un festival cu întreceri de cămile, spectacole de muzică și dansuri berbere, cultură tradițională.

A doua zi, înainte de răsăritulul soarelui, am plecat către un alt loc emblematic al Tunisiei: lacul secat Chott el Jerid. O zonă stranie, cât vezi cu ochii numai sare și nisip. Uneori, spun localnicii, mai apar și ochiuri de apă. Când am fost eu, nu am văzut decât sare.

Am trecut apoi prin canionul Chebikha, o oază în deșert unde se află și o așezare veche. Un râu cu ape turcoaz, cascade și palmieri. Și un bar de unde poți să-ți cumperi suc de rodii. Unul dintre cele mai exotice locuri din Tunisia, de departe.

Dar pentru fanii seriei „Războiul Stelelor”, atracția principală abia urmează: un loc în deșert, aproape de orașul Tozeur, Ong Jemel, unde chiar s-au filmat scene din celebrul film. Interesant este că regiunea tunisiană se numește Tataouine, iar planeta deșertică unde s-a născut și a copilărit Luke Skywalker se cheamă la fel: Tatooine.

Dacă mai vrei o comparație dintre realitate și film atunci trebuie să mai spun că acei Jawas din „Războiul Stelelor” seamnă cu berberii din Tataouine: sunt mici de statură și poartă haine lungi, cu eșarfe care-i protejează de căldura nimicitoare din deșert.

Oricum nimic nu arată pământean în Ong Jemel. Poate doar aceiași copii săraci care trag de tine să-ți faci poze, contra un dinar, cu puii de vulpe la fel de amărâți ca și oamenii.

Magrebul arab, care înseamnă „apus”, cuprinde cinci țări din nordul Africii: Algeria, Libia, Mauritania, Maroc și Tunisia. Sunt cinci, la fel care și cele cinci porunci ale Islamului. Deși s-au constituit într-o alianță care trebuia să le facă mai puternice din punct de vedere economic, nu există în acest moment decât puține lucruri în comun între aceste țări. De exemplu, nu există niciun drum care să le unească. Cele mai proaste relații sunt între Maroc și Algeria.

Magrebienii trăiesc prinși între două lumi. Africanii îi consideră prea albi pentru a-i considera „de-ai lor”, iar europenii îi consideră… africani. Mii de magrebieni se îneacă în fiecare an în Marea Mediterană încercând să ajungă în Europa. Între Tunisia și Italia sunt 60 de kilometri.

În medie, opt milioane de turiști străini vizitează Tunisia în fiecare an, atrași de resorturile confortabile și prețurile accesibile din orașele de pe malul Mediteranei. Din România, pleacă chartere spre Monastir, atât din Cluj, cât și din București. O variantă o reprezintă charterele Amara Tour și HiSky. În perioada pandemiei, intrarea în Tunisia se face pe baza certificatului digital european, însoțit de un test PCR negativ.