Preț de mai bine de patru luni am bătut Columbia în lung și-n lat. I-am cunoscut marile orașe, fermecătoarele sate coloniale, țărmurile caraibiene și pădurile tropicale. Am avut norocul să fiu găzduită de câteva familii columbiene care nu mai știau cum să-mi facă șederea mai plăcută. Le-am învățat jargonul, le-am ascultat poveștile, am încercat să mă ferchezuiesc cu atenția cu care o fac columbienele și am luat chiar și lecții de salsa. Multe.

Text scris de Iulia Hau de la Lapasmolcom.ro

Totuși, n-aș putea șterge impresia primei dimineți în Columbia când, trezită de pe la 3, din motive de jet lag, și îndopată până la refuz cu cafea, i-am luat străzile la pas în recunoaștere. Și știi cum e după ce trece timpul și amintirile se reduc la flash-uri, impresii și memorii vagi ale unor senzații cândva copleșitoare; așa am rămas și eu cu impresia puternică de déja-vu pe care mi-a trezit-o acea plimbare prin Bogotá. Ca dintr-o epocă îngropată de ani, locurile, vibe-ul și cutumele columbiene vibrau în mine cu un ecou de familiaritate la care nu mă așteptam.

Avansurile fățișe ale bărbaților

Vorbesc despre întorsul acela fără pudoare, întorsul complet, de 180 de grade, a capului masculin columbian în ritmul melodios al unor exprimări care, departe de orice complexitate, se rezumă la articularea pronunțată a aceluiași repertoriu lingvistic. Dintre acestea, menționez în treacăt: „mamacita rica”, „mi reina”, „mi amor”, „princesa” și altele capabile să provoace la fiecare colț de stradă un mic atac de cord oricărei feministe.

Se-aud clar și răspicat vocile anti-naționaliste din sală, grăbite să arunce în mine cu arțăgoase „încă-i la fel în România” și gata să amintească de emblematicii domni angajați în construcții. Dar să nu-l mâniem pe bunul Dumnezeu. Lucrurile sunt net diferite față de junețea anilor 2000 și la ani lumină distanță de situația actuală de pe străzile Columbiei.

*Și-aici admit, îi dau frâu liber sincerității, refuz să mă ascund în spatele stuporii ofensate și recunosc cu mâna pe inimă că, departe de-a mă intriga în vreun fel, am avut față de atitudinea masculină columbiană o toleranță mult mai ridicată decât am pe plai mioritic, vecină cu plăcerea vinovată a orgoliului feminin. Îmi plăcea, na, ce să mai tura-vura.

Magazinele alimentare

Îți mai amintești, oare, magazinele universale de cartier, în care bătaia nemiloasă a soarelui reușea să potolească aprinsul electrizant al culorilor de pe pungile de Lotto? În care data de expirare a alimentelor era o ruletă rusească, iar aerul condiționat o proiecție a viitorului? Probabil mai există și astăzi, nu zic nu, dar e doar o chestiune de timp până să se vadă înghițite de-un fioros leu negru pe mâna căruia a încăput supremația cumpărăturilor de zi cu zi: Mega Image-ul.

Ei bine, în Columbia, astfel de magazine nu-s doar de găsit la tot pasul, dar spiritul de comunitate și înclinația de neoprit pentru vorbă a columbienilor fac din intrările în aceste mici puncte comerciale nucleul social al cartierelor. Prea rar se întâmplă ca doamna din spatele tejghelei să nu fie la curent cu ultimele noutăți din zona ei de influență. Să nu fie pătrunsă până în măduva oaselor de dorința de a păstra unitatea comunitară, asigurându-se că nimeni nu îi este complet străin nimănui.

Moda și standardele de frumusețe feminină

În ciuda direcțiilor pe care o apucă reperele românești de frumusețe, ultimul deceniu a pus zdravăn lumina reflectoarelor pe lipsa formelor, pe picioarele de grosime similară brațelor, pe șolduri înguste și abdomene curbate în sens opus firescului. Cu totul altfel stăteau lucrurile în tinerețea anilor 2000 și, cu siguranță, altfel stau în Columbia: în ambele tablouri, rotunjimilor li se cântă ode de slavă.

În același timp, moda de început de secol (și exemplificăm aici gelul capilar asortat la trening, moda masculină, și de blugii strâmți cu talie joasă și paiete, în cazul sexului frumos) sunt încă extrem de populare în Columbia zilelor noastre. Și îți dă un puternic sentiment de acasă.

Siguranța stradală (mai degrabă lipsa acesteia)

Iată aici un punct sensibil: pentru mine și pentru cei mai puțin norocoși, care au fost victime ale nesiguranței stradale. Oricât de dragă mi-ar fi Columbia și cu oricât patos m-aș întoarce oricând aici, nu aș putea spune că-i locul unde-ți uiți portofelul pe bancă cu liniștea că cineva va alerga după tine să ți-l aducă. Nici locul în care să te dedai liniștit plimbărilor pe străzi lăturalnice în miez de noapte. Nici măcar cel în care să-ți fluturi telefonul nestingherit în spații publice. Nici măcar ziua în amiaza mare.

Nu mă feresc să rememorez atmosfera de oraș provincial românesc în care am crescut și să găsesc oarecare similarități între Târgoviștea anilor 2000 și Columbia de 20 de ani mai târziu. Și mă îndoiesc că, din toată România, doar în orașul meu de baștină plutea în aer o tensiune similară. Să fim sinceri: siguranța stradală românească a crescut hotărâtor pe măsură ce noul mileniu înaintează în vârstă, dar nu a fost așa dintotdeauna. 

Au fost mulți anii de după comunism în care înghețam la trecerea pe lângă găști de băieți gălăgioși, când treceam cu inima cât un purice prin zone slab iluminate sau, în cazul celor mai puțin norocoși, când am asistat neputincioși la confiscarea fără drept de apel a lucrurilor de valoare.

Atenția la aspect

Dacă vreo columbiană va ieși vreodată din casă întru aprovizionarea cu, să spunem, pâine, fără să aibă cel puțin părul perfect aranjat și genele rimelate, acela va fi un moment de cotitură în cursul firesc al vieții pe Pământ. Personal, nu mi-a fost dat să asist la așa ceva, dar am fost, în schimb, părtașă neputincioasă la propria-mi camuflare columbiană, surprinzându-mă cu părul îndreptat la dungă în majoritatea zilelor și cu o pedichiură de care n-am avut parte niciodată înainte.

Dacă memoria nu mă lasă, și noi, româncele, ne supuneam unei conduite similare înainte ca feminismul să prindă contur. Înainte ca moda țărilor ultra-civilizate– naturalețea dezarmantă a franțuzoaicelor, vestimentația discretă al nordicelor sau stilul care rupe granițele dintre masculinitate și feminitate (nemțesc, de exemplu)– să ia cu asalt străzile urbane românești. Trăiesc cu amintirea unei Românii a anilor 2000 în care conturul negru al pleoapei inferioare și părul veșnic aranjat erau normă. Și asta am văzut și în Columbia.

Discotecile

Oo, da. Acestea-s spațiile care m-au teleportat de la primul contact cu retina în serile desfrânate ale adolescenței. Numai cuvântul „discotecă” (de-atâta vreme ieșit din uz) începe să plimbe prin fața ochilor jocuri de lumini neon orbitoare; mai adaugă și un sistem sonor de ultimă calitate, dat la maxim și care-ți sparge auzul și ai imaginea completă.

Dacă îți mai amintești tu atmosfera evocată prin simpla pronunțare (dis-co-te-că) îți vei aminti, poate, și de dezinhibarea umană, și descătușarea până la fabulos, alimentate de alcoolul de proastă calitate. 

Dacă m-am distrat în discotecile columbiene? Mai încape îndoială? În ciuda strădaniilor mele eșuate de a mă confunda cu localnicii, m-am distrat de mama focului. De ce am eșuat? Să spunem că ritmul nu-mi prea curgea prin vene (cel puțin nu la nivelul autohton) și nici șoldurile mele nu țineau prea bine pasul cu ondulațiile columbiene. Dar bag mâna în foc că m-aș fi descurcat mult mai bine acum 15 ani, cu antrenamentul din discotecile românești.

*M-am distrat peste măsură în Cali (supranumită „Capitala salsei”), locul în care petrecerea și muzica nu încetează practic niciodată, ci mai iau doar pauze de câteva ore. La Purga, Mala Maña, Topa Tolondra, Espacio 10-60 (un rooftop modern de unde privești întinderea orașului) și alte temple ale ritmurilor latino din care răsună muzica de luni până luni.

Piețele din aer liber

Nu știu dacă și tu reușești să scormonești prin sertarul cu memorii ale orașului natal, dar mie îmi e cât se poate de clară imaginea pieței din Târgoviștea începutului de secol. Cunoscută drept „La Ruși”, întinderea aceea de prăvălii improvizate, adunătura de manechine sinistre, munții de haine de proastă calitate și produsele electrice și electronice înșirate pe pături și celofane întinse la rândul lor pe cimentul pur, toate astea și-au câștigat un loc de veci în memoria mea, în plus, la vânzătorii ambulanți care îți surprind perspicace orice fărâmă de interes din privire și pulsează invitându-te să arunci o privire „fără niciun compromis”; mai așteaptă-te la ritmuri de salsa și reggaeton în locul manelelor autohtone și la munți de culori explozive de care numai fructele tropicale sunt în stare.

Citește și: CUM AU SCHIMBAT HIPSTERII CUBA ȘI DE CE TURISMUL GLOBAL E MAI TARE DECÂT POLITICA

Aceste centre comerciale preistorice, certate la cuțite cu igiena și presărate din loc în loc cu casetofoane ce răsună își găsesc corespondentele în Columbia. Așteaptă-te la salsa și reggaeton în locul manelelor autohtone și la munți de culori explozive de care numai fructele tropicale sunt în stare.

Tendința de a vorbi cu jind despre cât de bine e în alte țări

… aa, stai! Asta încă-i de actualitate pentru ambele țări. Și nici c-ar fi prea multe de dezbătut aici. Nu cred să fi cunoscut mulți columbieni care să nu privească pământurile Statelor Unite sau pe cele ale bătrânului continent cu un fel de reverență în care regretul și dorința își dau mâna. 

În ciuda faptului că flacăra patriotismului arde mult mai zdravăn în poporul columbian decât în cel român, toți columbienii visează la traiul confortabil pe care-l oferă guvernele mai puțin corupte și salariile care îți permit. Siguranța socială și responsabilitatea politică. Cultura sănătoasă a muncii și accesul neîngrădit la educație. Și cine i-ar putea condamna? Cine ne condamnă pe noi, deși nu suntem nici pe departe la fel de îndreptățiți?

Știu că, deși cu inima îndoită, majoritatea columbienilor și-ar părăsi țara dacă politicile migratorii nu s-ar pune de-a curmezișul cu atâta neînduplecare. 

Răbdarea oamenilor din Columbia de a se uita, pur și simplu, la viață cum trece

Ai fi tentat să crezi că astfel de scene comunitare nu pot avea loc în marile orașe. Că în junglele urbane oamenii nu se mai așează la mesele de plastic să bea un suc, să piardă vreme sau să se uite, pur și simplu, la trecători. Au, însă, columbienii în natura lor ceva care sfidează timpul, un fel delicios de a trăi și de a simți viața, un chef de vorbă și-o abilitate de a ignora cadranul de la ceas cu încăpățânare. Un mod de a se ancora în scaunele de plastic, în fața unei beri sau a unei limonade, pentru a rămâne liniștiți acolo la vorbă și la chicoteli până ce ziua își dă obștescul sfârșit. 

Și îmi aminteau toate astea de bunicul meu și de prietenii lui și mă întrebam dacă ce se ascundea în spatele acestui joie de vivre era un simț acut al comunității sau mai degrabă liniștea trăită de omul pe care nu îl constrânge trecerea timpului.

Taxiuri cu aparate care „nu merg” și tarife negociate

Dacă prin naiva-ți minte îți trece cumva că numai taximetriști români se întrec pe ei înșiși când vine vorba de fentarea turiștilor, te înșeli amarnic. Nici șoferii de taxi columbieni nu-s de ici-de colo și, inclusiv în orașe precum Cartagena (de altfel, cel mai turistic oraș al țării), apărățelul negru de taxare are rol pur simbolic.

Nu, trebuie să fii vigilent; prețul taxiurilor este la fel de scăzut ca în România, iar serviciul, pe măsură. Asigură-te că știi dinainte prețul aproximativ al unei curse și fii cu băgare de seamă la zerouri– e cel mai simplu lucru să te pierzi în ele când un euro valorează 4000 de pesos columbieni! 

Voi ține musai să-mi exprim, însă, o doleanță: nu aborda cu taximetriștii atitudinea sfidătoare, iscoditoare, sempre en defensa, gata să negocieze încă dinainte de a asculta oferta. Nu îi trata pe taximetriști ca și cum ar avea trecută înșelarea în fișa postului. Mulți dintre ei nu vor încerca să facă asta, ci te vor trata cu toată ospitalitatea încrustată în natura columbiană.

Pe Iulia Hau poți să o citești și pe Lapasmolcom.ro și VICE Romania.