În anii 70, khmerii roșii i-au păcălit pe oamenii din Phnom Penh să părăsească orașul, spunându-le că vor fi bombardați de americani. După ce capitala s-a golit, comuniștii au ocupat-o, iar pe foștii locuitori nu i-au mai lăsat să se întoarcă acasă. Acum, Phnom Penh este din nou un oraș viu, care-și trăiește viața din plin, fără să-și ascundă urmele trecutului violent. Și e bine așa, pentru că străinii vin aici în primul rând să asculte povești de groază despre khmerii roșii și închisorile lor secrete.

Phnom Penh
Phnom Penh

Picioarele, ochii și urechile orașului

Imediat ce cobori din autobuz nu poți să nu remarci concentrația incredibilă de tuk-tukuri din Phnom Penh. Ziua, șoferii de taxi sunt roțile și picioarele acestui oraș, mișună în toate direcțiile, nimeni nu merge pe jos sub soarele arzător al tropicelor, iar noaptea- ochii și urechile: îți spun unde sunt restaurantele bune, barurile și bordelurile, știu de unde să-ți cumperi iarbă și nu numai. Nu scapi cu una cu două, nu poți să treci pur și simplu pe stradă, trebuie să schimbi cu ei măcar două vorbe ca să te lase în pace. Nu am venit însă în Cambodgia, ca să fiu lăsat în pace și stau la taclale pe îndelete cu șoferii de tuk-tuk, de la ei aflu despre oamenii care se adună dimineața, înainte de răsăritul soarelui, să facă Tai Chi pe faleza râului Tonle Sap, un șofer de tuk-tuk mă duce să văd fosta închisoare secretă S-21, unde khmerii roșii și-au torturat dușmanii politici, un șofer îmi arată piața de noapte din Phnom Penh și tot un șofer de tuk-tuk mă trezește la 5 dimineața, în ultima mea zi în Cambodgia, ca să prind autobuzul de Bangkok.

Deși are peste două milioane de locuitori, Phnom Penh este un oraș destul de mic, iar cea mai mare parte a turiștilor se cazează în zona centrală, în cartierul Doun Penh. Aici, pe malul râului Tonle Sap, se află și câteva obiective interesante precum Palatul Regal, Pagoda de Argint sau Muzeul Național, orice șofer de tuk tuk ți le poate arăta din mers. Dar nu pentru prezent vin cei mai mulți străini în capitala Cambodgiei, ci pentru trecut: Muzeul Genocidului sau fosta închisoare secretă a khmerilor roșii, S-21, și Câmpiile Morții, unde deținuții, după interogare, erau duși și împușcați, apoi aruncați în gropile comune. Muzeul este destul de aproape de Doun Penh, cam 20 de minute faci până acolo, dar Câmpiile Morții, Choeung Ek, sunt în afara orașului. În orice caz, orice agenție de turism organizează excursii în ambele locuri (maxim 20 de dolari costă un pachet complet). Eu am preferat să merg cu un șofer de tuk-tuk până la muzeu, pentru că știam că nu voi avea nevoie de altceva, așa de bine sunt organizate lucrurile acolo.

Cranii din gropile comune în care khmerii roșii aruncau cadavrele
Muzeul Genocidului, cranii din gropile comune în care khmerii roșii aruncau cadavrele

De ce este important Muzeul Genocidului

Dacă aveți chef de puțină istorie, vreau să vă spun câteva lucruri despre khmerii roșii, probabil cei mai demenți criminali care au ajuns vreodată la conducerea unei țări. Pol Pot și gașca din jurul său au pus mâna pe putere în 1975 și, deși nu au stat decât până în 1979, au făcut prăpăd în Cambodgia. Au avut pretenția să schimbe complet societatea khmeră, să o transforme într-una sută la sută agrară, așa că au scos toții oamenii din orașe, i-au mutat la țară și i-au pus să cultive orez. Profesorii, doctorii, călugării budiști și toți cei care nu corespundeau noilor direcții ale partidului au fost împușcați, după ce unii dintre ei au fost supuși unor interogatorii odioase pentru a fi reeducați. Deși nu se cunosc toate datele genocidului, comuniștii ar fi ucis cu sânge rece peste 1.700.000 de oameni, dar numărul total al victimelor, care au murit de înfometare, boli, marșuri forțate,  s-ar ridica la 3.000.000. Mai mult de un sfert din populația țării a dispărut atunci de pe fața pământului. Khmerii roșii au fost înlăturați de la putere în 1979, în urma unei invazii a Vietnamului, stat comunist la rândul său, dar care vedea în regimul lui Pol Pot o amenințare pentru toată zona. Cambodgia nu și-a revenit nici până în ziua de azi din trauma anilor 70 (și a războiului cu Vietnam ce a urmat și care a durat până în 1989), nici măcar nu a avut puterea să-i aducă pe toții criminalii roșii în fața justiției. Abia în ultimii ani, unii dintre liderii comuniști au fost condamnați la închisoare pe viață, în timp ce Fratele Numărul Unu, Pol Pot, a murit liniștit, în propria casă în 1998, în timp ce se afla, chipurile, în arest la domiciliu.

Cambodgienii s-au dovedit timizi în a-și pedepsi criminalii, dar s-au străduit pe cât au putut să dezvăluie totuși lumii atrocitățile trecutului. Iar din acest punct de vedere, Muzeul Genocidului din Phnom Penh își face bine treaba. La intrare, ești întrebat ce limbă înțelegi și primești, împreună cu biletul, un aparat cu căști și o broșură cu toate obiectivele din muzeu numerotate. Ca să auzi explicațiile, apeși pe tasta corespunzătoare pavilionului sau camerei în care te afli. În afară de explicațiile ghidului, poți asculta în căști mărturii ale supraviețuitorilor, traduse în engleză, declarații din procesele khmerilor care au ajuns în fața justiției sau unele explicații ale cercetătorilor care s-au ocupat de genocidul cambodgian.

Muzeul nu este altceva decât fosta închisoare secretă S-21 (un liceu, la origine) în care erau aduși oameni considerați periculoși de regimul lui Pol Pot. Aici erau torturați, interogați, până la moarte pentru a mărturisi ”crime” închipuite față de noua ordine pe care khmerii voiau să o instaureze în țară. Documentele arată că peste 17.000 de deținuți au trecut prin S-21, printre care și unii străini răpiți de khmerii roșii (americani, australieni sau neozeelandezi). Unii au murit aici, alții au ajuns pe Câmpiile Morții.

Șir de celule în care erau ținuți prizonierii
Minusculele celule pentru deținuți au fost amenajate în fostele săli de clasă ale liceului

Astăzi poți vedea camerele de interogare și instrumentele de tortură, celulele deținuților, amenajate în fostele săli de clasă ale liceului, hainele acestora și multe fotografii făcute de torționari. Ca orice regim totalitar care se respectă, khmerii roșii au fost foarte scrupuloși în a-și înregistra crimele: au lăsat documente amănunțite și fotografii cu prizonierii care au trecut prin S-21.

Experiența la acest muzeu este copleșitoare. Am întâlnit oameni care mergeau printre celulele și camerele din S-21 cu ochii în lacrimi, ascultând în căști explicații despre suferințele celor interogați. Mărturii vii despre trecut pot fi întâlnite și în curtea muzeului, unde câțiva supraviețuitori ai genocidului vând cărți despre propriile experiențe în temniță sau despre istoria recentă a Cambodgiei. Sau îți pot spune povestea Bophanei, eroina închisorii S-21 care a fost torturată până la moarte, iar copilul ei ucis, pentru că nu a vrut să renunțe la dragostea față de soțul ei, Sitha, și el prizonier al khmerilor roșii.

Ca român, m-am gândit că și noi am trecut printr-o experiență asemănătoare și nu pot să uit că dictatorul nostru, Nicolae Ceaușescu, a avut relații bune cu Pol Pot.

Tai Chi la răsăritul soarelui

Pe străzile Phnom Penh-ului vei vedea un număr mare de oameni fără picioare, care cerșesc. Poate mutilații sunt victime ale khmerilor roșii sau ale războiului cu Vietnam, încheiat în 1989, sau poate unor tragedii mai recente. Cei mai mulți îți cer de pomană, dar nu sunt insistenți. Unii dintre ei încearcă să-ți vândă suveniruri, cărți despre genocidul cambodgian sau reviste străine. Localnicii sunt însă calzi, un pic timizi cu străinii, iar aceia care știu engleză încearcă să-ți fie de folos dacă le ceri ajutorul. E foarte plăcut, spre exemplu, să te plimbi noaptea pe faleza rîului Tonle Sap, să te amesteci printre localnicii care, după căldura umedă de peste zi, se bucură acum de răcoare. Poți să-ți cumperi un suc sau o bere de la sutele de vânzători ambulanți și să intri în vorbă cu oamenii care au ieșit cu familiile din casă, să mănânce în aer liber, să se plimbe sau să facă exerciții fizice. Poți să-i vezi și dimineața, înainte de răsăritul soarelui, pe faleză în timp ce fac Tai Chi, un stil de arte marțiale chinez pentru fortificarea trupului. Nu doar localnici, ci și mulți străini stabiliți aici, în special asiatici, fac sport pe faleză. Acum nu prea au timp de vorbă pentru că se grăbesc să-și termine exercițiile și să plece la muncă.

Viața merge înainte în Phnom Penh. La fel ca și în Siem Reap sau Sihanoukville, celelalte puncte turistice din această țară. Chiar dacă aproape o întreagă generație a dispărut din cauza khmerilor roșii, cambodgienii au găsit totuși resursele de a-și relua locul la masa țărilor Asiei de Sud-Est. Iar turismul poate fi un avantaj. Au multe de oferit, nu avem nici un motiv să-i ocolim.

Citește și

1900 km prin Cambodgia (partea 1). Angkor Wat și zgârâie- norii din bambus de pe lacul Tonle Sap

”1900 km prin Cambodgia (2). Plajele din Sihanoukville, khmerii cinstiți și povestea bancnotei de 10 dolari

 

 

Articol precedent

Un anunț mincinos și cum a vrut Agoda.com să mă facă să-mi țin gura

Articol următor

7 locuri unde aș vrea să călătoresc în primăvară

Nu sunt comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *