Exotica şi spectaculoasa bucătărie japoneză a înfierbântat minţile multor călători care au ajuns în Tokio. Nu am întâlnit însă nicăieri o descriere mai savuroasă a unei aventuri culinare japoneze, decât cea făcută de celebrul bucătar- şef Anthony Bourdain, în cartea „Kitchen Confidential”. Fiind nevoit să petreacă mai multe zile în Tokio, în interes de serviciu, Bourdain se lasă purtat de şeful său, Philippe, pe străzile metropolei şi intră într-un restaurant local. Citiţi mai departe această experienţă descrisă de bucătarul american:

bourdain
Anthony Bourdain

„Philippe a dat uşa la o parte şi ne-am trezit într-un bar sushi mic, bine luminat. Trei bucătari de sushi tineri, cu banderole pe cap şi doi bărbaţi mai în vârstă, halate de chef, stăteau în spatele unui bar din lemn deschis la culoare, nefinisat, la care şedeau înghesuiţi nişte oameni de afaceri cam piliţi, împreună cu iubitele lor. Am fost îndemnaţi să ocupăm singurele două locuri libere. În faţa noastră se înălţa un bloc din gheaţă sculptată, care se topea încet şi în jurul căruia erau aranjaţi peşti şi crustacee atât de proaspete, atât de arătoase că am rămas cu gura căscată.

Prietenii mei bucătari din New York şi-ar fi scos un ochi sau ar fi dat cinci ani din viaţă pentru masa care urma să ne fie servită.

Întâi, prosoape fierbinţi. Apoi, condimente: hrean wasabi proaspăt ras, ceva sos. Am primit sake îngheţat, gros, tulbure, absolut delicios. Prima sorbitură am avut senzaţia că îşi croieşte calea direct în creier, ca o nevralgie provocată de îngheţată. Au urmat multe alte sorbituri din băutura pe care Philippe ne-o turna cu generozitate.

Chef-ul ne-a adus primul fel micuţ de mâncare- tentacule de caracatiţă baby- şi a rămas să ne studieze reacţiile în timp ce mâncam, reacţii care erau desigur gemete de plăcere, zâmbete, plecăciuni de apreciere şi mulţumiri. Simţeam deja băutura şi i-am mulţumit în franceză, engleză şi frânturi de japoneză pentru a fi siguri că ne înţelege. Am mai făcut câteva plecăciuni, iar chef-ul ne-a luat farfuriile.

Câteva mişcări din mâini, câteva mişcări cu un un cuţit şi ne-a aşezat în faţă părţile interioare ale unei scoici uriaşe, care fremăta încă de viaţă, înainte de a ne muri în farfurie. Chef-ul a rămas din nou să ne studieze. Iar noi i-am fost din nou un public recunoscător, cu ochii închişi, transportaţi de plăcere. A urmat scoică abalone, cu ceva ce semăna cu icrele şi ficatul cuiva- dar cui îi păsa? Era bună.

mancare japoneză

Din nou sake. Apoi, snapper. Apoi, biban. Apoi, macrou- atât de minunat şi proaspăt, că părea încă viu. Am continuat. Voiam mai mult. Apetitul nostru începuse deja să atragă atenţia celorlalţi chef-i şi a unora dintre clienţi, care păreau să nu fi văzut pe nimeni cu o asemenea poftă de mâncare. De fiecare dată când chef-ul ne mai aşeza un fel de mâncare în faţă, mi se părea că are un aer uşor sfidător, de parcă nu s-ar fi aşteptat să ne placă ce ne servea, de parcă în orice clipă avea să găsească ceva ce s-ar fi dovedit prea mult pentru palatele noastre barbare, bădărane. lipsite de rafinament.

Aiurea. Am continuat. Voiam tot mai mult şi mai mult. Philippe îi explica chef-ului într-o japoneză întretăiată că eram pregătiţi pentru orice avea să ne ofere- orice la alegerea lui, arată-ne de ce eşti în stare, căcănarule (deşi sunt convins că s-a exprimat mai elegant). Ceilalţi clienţi începeau să o şteargă, iar gazdele noastre- pentru că chef-ului i se alăturase de acum un asistent- păreau impresionate de zelul nostru, de minele noastre încântate peste măsură, de capacitatea noastră de a mânca tot mai mult şi mai mult, la nesfârşit.

A mai sosit o scoică, de data aceasta una micuţă, din nou icre, plătică baby- sosea mereu câte ceva, împreună cu rădăcină de wasabi marinată şi alge de mare atât de proaspete, încât simţeam gustul apei din ocean. Într-un coşuleţ ni s-a adus un alt prosop fierbinte micuţ, iar Philippe m-a informat că din acest moment aveam voie să mâncăm cu mâinile, aşa era obiceiul. A sosit ton- întâi burtă, apoi, file. Noi rânjeam, făceam plecăciuni, mâncam.

Am primit din nou sake. Chef-ul zâmbea acum fără sfială. Gaijin-ii ăştia (străini, în japoneză- n.r.) nebuni nu se mai opreau frate! Cel mai bun fel de mâncare abia urma: un cap de peşte tăiat pe jumătate, prăjit scurt pe grătar. Chef-ul se uita la noi, curios probabil să vadă cum aveam să reacţionăm la această nouă provocare.

A fost incredibil. Fiecare crăpătură, fiecare fărâmă din această doradă dulce şi fină (sau era pompano chilean?) reacţionase altfel la cădura grătarului.

Resturile bine pătrunse de carne din spatele capului, pielea şi cartilajele crocante, fălcile fragede, translucide şi crude- toate formau un adevărat mozaic de arome şi texturi. Şi apoi ochiul! O, da! Am scos globii din orbite, am scos chestia gelatinoasă din fundul orbitelor şi am ronţăit apoi globii până nu a mai rămas decât miezul alb şi tare. După ce am terminat cu acest colaj de bunătăţi, după ce am ros totul , până la ultima firimitură, nu au mai rămas decât dinţii şi câteva oase. Terminaserăm? Nici vorbă.

Au urmat sashimi, sushi, crevete- tigru, ceva ce semăna cu un hering- atât de proaspăt, încât troznea între dinţi. De acum nu mă mai interesa ce-mi puneau în faţă, mergeam pe mâna chef-ului zâmbăreţ şi a echipei lui, până la capăt. Din nou sake îngheţat…din nou mâncare.

mancare japoneză

Ultimii clienţi s-au ridicat şi s-au clătinat spre uşă- erau ca noi, cu feţele roşii şi transpiraţi de băutură. Noi am continuat. Trebuia să mai fie ceva ce nu încercaserăm încă! Începusem să-mi imaginez cum unii dintre bucătari sună acasă şi le spun rudelor lor să vină încoace, să-i vadă pe gaijin-ii ăştia! Mănâncă tot ce avem!

După aproximativ douăzeci de feluri de mâncare, chef-ul a început să taie, să perie, să tamponeze şi să modeleze ultimul fel: o bucată de anghilă de mare crudă. Ne-au adus ceşti de lut cu ceai verde. Terminaserăm în sfârşit.

Am plecat însoţiţi de obişnuitele plecăciuni şi strigăte de „Arigato gozaimashiTAAA!” Am urcat încet, foarte încet, scările şi am revenit în lumea reală.”

Articol precedent

Aventurile culinare şi bahice ale unor români îndrăgostiţi de Portugalia

Articol următor

International Day of Yoga

Nu sunt comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *