Trebuie să fac o confesiune: sunt și eu un turist de turmă. Unul din ăla care a ignorat boicotul promovat în „lumea civilizată a turismului” împotriva satelor din nordul Thailandei, unde trăiesc așa-numitele femei cu gâtul lung din tribul Kayan. Adică acele femei care, potrivit unui obicei vechi de sute de ani, își pun inele metalice în jurul gâturilor încă de la vârsta de 5-6 ani, pentru a le întinde în timp, astfel încât la maturitate ajunge nefiresc de lungi. Motivul ar fi frumusețea. Un obicei barbar și periculos care, nu-i așa, ar dispărea pur și simplu dacă nu ar mai exista turiști dispuși să plătească 300 de bahți ca să viziteze acest veritabil „human zoo”. Sorry, dar pentru că nu fac parte din lumea civilizată a bloggerilor de turism îmi permit să văd lucrurile și dintr-o altă perspectivă.

Femeile cu gâtul lung nu sunt thailandeze, da?

Pe drumul spre hill tribes, ghida din Chiang Mai ne-a repetat de câteva ori că femeile cu gâtul lung nu sunt thailandeze. Nu fac parte din poporul thailandez, vin din Myanmar. Adică nu cumva să ne treacă prin cap că vreo thailandeză ar fi atât de tâmpită încât să-și pună viața în pericol într-un mod așa stupid. Pentru că, se zice, mușchii gâtului se atrofiază în timp, așa că dacă vrei să-ți scoți inelele pe la 30-40 de ani, ai toate șansele să nu mai poți să-ți ții capul pe umeri. Dar, ne mai zice ghida, din fericire, multe din fetele tinere din trib au renunțat la obiceiul ăsta, merg la școală și-și fac un viitor în viață. Deci, în curând, obiceiul o să dispară. „Dar ce statut au în Thailanda? Sunt refugiate?”. Da și nu prea. Nu au acte de rezidență, dar se pot întoarce când vor ele acolo de unde au venit.

Când autobuzul a oprit în dreptul satului, mi-am dat seama că nu prea eram mulți amatori să le vadă pe femeile Kayan. Noi doi, un neamț la vreo 50 de ani care văzuse toată Asia de Sud-Est și se lăuda că face „în jur de 2000 de poze în fiecare vacanță, plus vreo 5-6 ore de înregistrări video” și o familie de chinezi. Poate de vină o fi fost taxa de 300 de bahți (vreo 40 de lei) pe care trebuia să o plătim la intrarea în sat, „din care jumătate rămân la localnici, jumătate la agenția de turism”, ne-a asigurat ghida thailandeză. Poate de vină o fi fost site-urile de travel care boicotează genul ăsta de excursii pe ideea că nu e bine să încurajăm „human zoo”.

În fine, n-am mai întrebat, am dat banii și am intrat în sat. Mai exact în centrul satului, cu două șiruri de colibe, așezate ca la mall, de o parte și de alta a unei alei din pământ. În colibe am văzut niște doamne cu inele aurii în jurul gâtului, de toate vârstele, unele cu copii în brațe, altele care împleteau covoare sau vorbeau pe Skype probabil cu rudele din Myanmar. Fiecare colibă avea propria tarabă cu prostioare, pe care le găseai și-n bazarurile din Chiang Mai, numai că aici costau de două ori mai mult.

Femeile zâmbeau frumos la turiști sau îi ignorau, dar dacă voiai să faci o poze cu ele stăteau cuminți, după care te întrebau amabil dacă nu vrei să cumperi ceva de pe tarabă.

Erau și bărbați în sat, fără inele în jurul gâtului, evident, iar unul dintre ei mi-a explicat că tribul Kayan face parte dintr-o minoritate mai mare din Myanmar care se numește Karen. Minoritatea asta este persecutată de birmanezi, așa că mulți dintre ei s-au refugiat în Thailanda. De ce este persecutată? Pentru că și-au dorit independența, iar generalii birmanezi au zis exact așa: „trebuie două condiții pentru a vă câștiga independența, prima e să vă luptați pentru ea și a două e să câștigați lupta”. Iar lupta asta durează de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până în ziua de azi (mă rog, înțeleg că acum e un fel de armistițiu).

Ce-o fi având birmanezii cu toate minoritățile lor?

De fapt, omulețul acela, în cuvintele lui puține spuse într-o engleză stâlcită, în acel sătuc turistic din nordul Thailandei, îmi povestea despre un genocid care are loc de 60 de ani pe teritoriul Myamar. Budiștii birmanezii îi măcelăresc nu numai pe musulmanii Rohingya, ci și pe creștinii Karen. De primii sigur ai auzit la televizor, în schimb de războiul civil purtat de una dintre cele mai puternice armate din Asia de Sud-Est cu minoritatea Karen, nu ai auzit niciodată. Și asta pentru că nu e atât de „appealing” ca celălalt război, unde se bat budiștii cu musulmanii.

Despre măcelărirea oamenilor Karen (care la un moment dat erau vreo 7 milioane în Myanmar) a scris un jurnalist australian, Phil Thornton, o carte extraordinar de bine documentată care se numește Restless souls. Rebels, refugees, medics and misfits on the Thai-Burma border. 

La începutul anilor 2000, Thornton a stat vreo cinci ani în zonă, atât în Thailanda printre refugiați, cât și în Myanmar, unde a vorbit cu membrii gherilelor militare Karen. L-a cunoscut astfel și pe un fost american care-i antrena pe luptători și a cules mărturii ale genocidului care avea loc în zonă. Atât de mult îi urăsc birmanezii pe oamenii ăștia încât îi foloseau ca detectoare umane de mine, scrie Thornton. Iar ura asta își are rădăcinile în timpul celui de-a doilea război mondial, când minoritarii Karen s-au aliat cu britanicii, în timp ce birmanezii au fost de partea japonezilor.

La sfârșitul războiului, oamenii ăștia au așteptat de la învingători să fie răsplătiți cu independența, numai că britanicii s-au retras din Asia de Sud-Est și i-au lăsat pe Karen în mâinile foștilor dușmani. Unii au rămas în Myanmar să lupte, alții s-au refugiat în țările vecine (peste 100 de mii doar în Thailanda), printre ei și femeile cu gâtul lung care au ajuns acum obiectiv turistic.

O fi „human zoo” ceea ce fac acum thailandezii cu femeile Karen (sau Kayan), dar nu m-aș repezi deloc să arunc cu piatră. Pentru că povestea adevărată nu este (doar) despre niște obiceiuri primitive, periculoase pentru sănătate, care trebuie descurajate, nu exploatate turistic. În realitate, asta este o poveste despre niște refugiați care la ei acasă sunt priviți ca niște suboameni a căror viață nu valorează nimic.

Poate s-au mai schimbat lucrurile, junta militară a cedat puterea în Myanmar, acum o avem pe laureata premiului Nobel pentru Pace Aung San Suu Kyi, dar având în vedere ce se întâmplă cu musulmanii Rohingya, poți să ai niște semne de întrebare. Ce-o fi mai grav oare? Să fii terorizat de armata birmaneză sau de turiștii chinezi care vor să-și facă selfie cu tine?

Pe mine mă găsești și pe Facebook și Instagram.