De ce unele ţări sărace au mai mult succes în asigurarea bunăstării pentru cetăţenii proprii, decât multe ţări bogate? De ce în unele părţi ale globului clasa de mijloc prosperă de la un an la altul, în timp ce în alte locuri aceasta a ajuns pe cale de dispariţie? Care este, aşadar, secretul succesului unor state precum Singapore, Australia sau micuţul Mauritius?

Laureatul premiului Nobel pentru Economie şi unul dintre adversarii declaraţi ai „fundamentaliştilor pieţei libere”, Joseph E. Stiglitz, consideră că răspunsurile la aceste întrebări trebuie căutate în modul în care ţările respective luptă sau nu cu inegalitatea socială. Stiglitz face o legătură directă între succesul economic al unei ţări precum Singapore şi faptul că guvernul de aici şi-a făcut o prioritate din echitatea socială şi economică a cetăţenilor, fără însă a cădea în capcana „statului asistenţial”. Ultima carte a economistului american, „Marea Divizare. Societăţile inegale şi ce putem face în privinţa lor” oferă nişte exemple de succes care s-ar putea să nu fie pe placul adepţilor pieţei libere. Asta nu înseamnă că ţările avansate, care în ultima perioadă asistă neputincioase la dispariţia fizică a clasei de mijloc şi accentuarea prăpastiei dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci, nu ar avea ce învăţa.

Lecţii din Singapore*

Joseph Stiglitz remarcă faptul că, în ultimii 40 de ani, ţările cu cel mai rapid ritm de creştere au fost cele din Asia de Est, care au atins niveluri de dezvoltare inimaginabile în urmă cu jumătate de secol. Pe lângă rata mare a economisirii, un rol hotărâtor l-a avut „nivelul înalt al egalităţii şi, mai ales, investiţiile în educaţie, care au lărgit mult şansele de reuşită în viaţă”.

Iar unul dintre cele mai bune exemple este Singapore, un oraş-stat cu 5,3 milioane de locuitori, care şi-a obţinut independenţa în 1963. Puţini i-ar fi dat vreo şansă acestei ţări la momentul obţinerii independenţei, când un sfert din forţa de muncă era în şomaj sau insuficient utilizată, iar venitul pe cap de locuitor, ajustat cu inflaţia, era mai puţin de o zecime din cât este astăzi. Acum Singapore este un exemplu de succes: produsul intern brut a crescut, din 1980 încoace, de 5,5 ori mai repede decât în Statele Unite, 90% din locuitori sunt proprietari de locuinţe (faţă de 65% în SUA), speranţa de viaţă este de 82 de ani (faţă de 78 de ani în SUA), iar scorurile obţinute de elevi în cadrul testărilor la matematică, ştiinţe şi citire sunt cu mult peste media ţărilor bogate care fac parte din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

Stiglitz identifică patru factori care au ajutat Singapore să obţină aceste succese.

În primul rând, cetăţeanul a fost obligat de stat să-şi asume responsabilitatea pentru propriile nevoi. Guvernul a impus obligativitatea tuturor cetăţenilor de a economisi într-un „fond de consemnaţiuni”- 36% din salariile angajaţilor tineri- care să fie folosit pentru plata unor servicii adecvate de sănătate, a locuinţelor şi a pensiilor de vechime în muncă.

În al doilea rând, liderii din Singapore au creat programe guvernamentale universale, dar şi progresive. „Deşi toată lumea contribuia, cei mai înstăriţi puneau mai mulţi bani la bătaie, ca să-i ajute pe cei mai săraci, pentru a avea siguranţa că toată lumea poate să ducă un trai decent”, scrie Stiglitz.

În al treilea rând, guvernul a intervenit în distribuţia venitului înainte de taxare, „pentru a-i ajuta pe cei de la baza piramidei şi nu pe cei din vârful ei. A înclinat balanţa, cu delicateţe, în negocierile dintre angajaţi şi firme, în favoarea grupului cu mai puţină putere economică. (…) Guvernul s-a asigurat că salariile de la baza piramidei nu sunt împinse în jos până la niveluri de exploatare cruntă, aşa cum s-ar fi putut întâmpla foarte uşor.”

În al patrulea rând, Singapore a conştientizat faptul că succesul viitor depinde în mod esenţial de investiţiile masive în educaţie- şi, mai recent- în cercetare ştiinţifică. „Progresul naţional nu poate să aibă loc decât dacă toţi cetăţenii, nu doar cei bogaţi, au acces la cea mai bună educaţie”.

Singapore a înţeles astfel că o economie nu poate avea succes dacă majoritatea cetăţenilor ei nu participă la creşterea economică sau dacă segmente largi de populaţie nu posedă o locuinţă adecvată, nu au acces la servicii de sănătate şi nu beneficiază la siguranţa unei pensii la bătrâneţe. A făcut toate aceste lucruri evitând acuzaţia de „stat asistenţial”.

Desigur, au existat critici întemeiate în ceea ce priveşte democraţia din această ţară, puternic centralizată, condusă timp de decenii de un singur partid (Partidul Acţiunii Populare) cu aspecte autoritariste. „La fel de adevărat este că executivul din Singapore este socotit printre cele mai puţin corupte şi printre cele mai transparente guvernări din lume şi că liderii săi au făcut paşi importanţi în direcţia extinderii participării democratice”, mai scrie Stiglitz.

* text scris în martie 2013

Miracolul Mauritius*

„Să zicem că ar veni cineva să vă povestească despre o ţară mică, în care învăţământul este gratuit pentru toţi cetăţenii, de la grădiniţă până la universitate, transportul la fel pentru toţi copiii de şcoală, iar serviciile de sănătate- inclusiv operaţiile chirurgicale pe cord deschis- gratuite pentru toată lumea. Probabil că v-aţi gândit că o asemenea ţară este fie fenomenal de bogată, fie se apropie în ritm accelerat de o criză fiscală.

Dar Mauritius, o micuţă naţiune insulară din largul răsăritean al coastei africane, nu este nici deosebit de bogată, nici pornită spre ruină bugetară. Cu toate acestea, şi-a petrecut ultimul deceniu construind cu succes o economie diversificată, un sistem politic democratic şi un sistem solid de securitate socială. Multe ţări, şi nu în ultimul rând Statele Unite, ar putea învăţa din experienţa acestei naţiuni”, scrie Stiglitz.

Mauritius este, aşadar, un alt exemplu de stat care, în ciuda previziunilor sumbre, a reuşit să se dezvolte frumos. (Desigur, această dezvoltare trebuie pusă în relaţie cu continentul african, din care ţara face parte, aş adăuga eu). Insula şi-a obţinut independenţa faţă de Marea Britanie în 1968, iar la data respectivă, venitul pe cap de locuitor era de 400 de dolari, pentru ca astăzi (2011) să ajungă la peste 6700 de dolari. PIB-ul statului Mauritius a crescut într-un ritm de peste 5% anual, timp de peste aproape 30 de ani, iar în acest moment 87% din cetăţenii statului Mauritius sunt proprietarii caselor în care locuiesc- fără a fi alimentat nici o bulă speculativă a pieţei locuinţelor. „Ţara a progresat de la stadiul de monocultură a zahărului la o economie diversificată care implică turism, finanţe, textile şi, dacă planurile curente dau roade, tehnologie avansată.”

Ce se ascunde în spatele acestui succes?

Stiglitz remarcă faptul că în Mauritius există un nivel scăzut de inegalitate, iar societatea este organizată în aşa fel încât să păstreze un nivel înalt de coeziune socială. Serviciile de educaţie, sănătate şi extinderea la maxim a proprietăţii locative sunt priorităţi ale statului mauritian.

În al doilea rând, spre deosebire de alte ţări mici, Mauritius a decis că fondurile cheltuite pentru armată sunt în cea mai mare parte o risipă.

În al treilea rând, Mauritius a înţeles că, fără resurse naturale, unicul său capital valoros erau propriii oameni. Poate că tocmai această justă apreciere a resurselor sale umane a fost cea care a făcut ca statul Mauritius să-şi dea seama că, mai ales date fiind potenţialele deosebiri religioase, etnice şi politice din ţară- educaţia pentru toţi e crucială pentru unitatea socială a acestei ţări. A existat aşadar un angajament ferm în protejarea instituţiilor democratice şi a colaborării dintre angajaţi, guvern şi angajatori.

Ceea ce nu însemnă că nu există probleme în Mauritius. Ţara se confruntă cu o pierdere a competitivităţii din cauza cursului de schimb, la fel ca multe alte ţări cu pieţe emergente care s-au bucurat de succes. Apoi, Mauritius are problema alimentelor importate şi a inflaţiei energetice. „A răspunde la inflaţie prin creşterea ratelor dobânzii n-ar face altceva decât să complice dificultăţile create de preţurile mari cu creşterea ratei şomajului şi chiar cu un curs de schimb mai puţin competitiv. Intervenţiile directe, restricţiile asupra afluxurilor de capital pe termen scurt, impozitele pe câştigurile de capital şi reglementările de prudenţialitate stabilizatoare pentru sectorul bancar- va trebui ca toate acestea să fie luate în consideraţie”, scrie economistul american.

*text scris în martie 2011

Modelul australian*

O altă ţară de la care toată lumea ar avea câteva lucruri de învăţat este Australia, „una dintre puţinele economii bazate pe exportul de materii prime care nu a fost afectată de aşa-numitul „blestem al resurselor naturale”, spune Stiglitz. Prosperitatea a fost relativ larg resimţită de întreaga societate, iar venitul mediu al gospodăriilor a crescut cu o rată anuală medie de peste 3% în ultimele decenii.

„Serviciile publice din Australia sunt invidiate de toată lumea. Sistemul australian de sănătate are rezultate mai bune decât cel american la o parte din cost. Australia are un program de împrumut pentru educaţie, dimensionat în funcţie de venituri, care le permite celor împrumutaţi să-şi distribuie plăţile de rambursare pe o perioadă de mai mulţi ani, la nevoie, iar dacă venitul se dovedeşte a fi unul deosebit de scăzut (de exemplu, pentru că debitorul şi-a ales un serviciu important pentru societate, dar prost plătit, cum ar fi în învăţământ sau în domeniul religios) statul îl iartă de o parte din datorie”.

*textul a fost scris în iulie 2014

La ce sunt bune exemplele date de Stiglitz

Prezentarea exemplelor de mai sus nu înseamnă că acestea sunt modele de succes pe care toată lumea trebuie să le urmeze. Există particularităţi locale care fac, spre exemplu, ca multe dintre lucrurile care se pot face în Singapore să nu poată fi aplicate în Europa. Aşa cum succesul din Mauritius, o ţară cu numai 1,3 milioane de locuitori, este pus cel mai bine în lumină pe fundalul unui continent care, în general, suferă groaznic din cauza subdezvoltării. Cu toate acestea, nu ar fi rău ca uneori să ridicăm ochii din pământ şi să ne uităm la lumea din jurul nostru. S-ar putea să avem ce învăţa de acolo de unde ne aşteptăm cel mai puţin.

Articol precedent

Trei români au deschis o agenţie de turism în Myanmar: "Sunt locuri unde nu poţi ajunge decât cu avionul"

Articol următor

7 prostii pe care să nu le faci niciodată într-o călătorie

Nu sunt comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *