Dacă nu ar fi avut Angkor Wat, Cambodgia rămânea probabil pentru eternitate la categoria”și alții”, în ceea ce privește turismul din Asia de Sud-Est. În ultimul timp însă, țara khmerilor se apropie rapid de un număr frumușel de 5 milioane de vizitatori pe an, iar acest lucru nu este doar meritul templelor de piatră din nord. Am făcut aproape 2000 de kilometri prin Cambodgia și pot să spun, cu mâna pe inimă, că, după ce vezi Angkor Wat, ai multe motive să o apuci spre sud către Sihanoukville și Phnom Penh. Nu o să-ți pară deloc rău.

Episodul 1, Angkor Wat și zgârâie-norii din bambus de pe lacul Tonle Sap, poate fi citit aici.

Un scaun sub fund și aer condiționat deasupra capului, tot ce-ți trebuie în viață

După trei zile petrecute în regiunea Siem Reap, următoarea destinație era Sihanoukville, orașul-port de la Golful Thailandei. Dar ca să ajung acolo trebuia să iau un autobuz care să mă ducă pe traseul Siem Reap- Phnom Penh- Sihanoukville, adică pe ocolite, pentru că un drum direct nu există în această țară minunată, dar cu infrastructură modestă (nu e departe de România, dar am zis să nu mai fac comparații). Și s-a dovedit încă o dată că, oriunde pe planetă, dar mai ales în Asia, varianta cea mai ieftină nu este neapărat și cea mai bună. Pentru că mi-am luat un bilet de 17 dolari, la cea mai ieftină companie de transport găsită, m-am trezit dimineața că stau în fața hotelului, se face 7,30 și nu apare nici o mașină (deși ora de pick-up era 6,30), la numărul de telefon de pe bilet nu răspundea nimeni și mă gândeam ce schemă inteligentă făcusem când am ales o economie de 3 dolari, primind în schimb o țeapă de zile mari. Până la urmă s-a ivit de după colț un băiat nervos cu un tuk-tuk, în care erau deja îngrămădiți doi spanioli și un morman de bagaje, mi-a făcut și mie loc în remorcă și, uite așa, am ajuns la o autogară obscură, dintr-un cartier necunoscut. De aici, ne-am urcat într-un autobuz cu aer condiționat, televizor plat și perdeluțe înflorate la geamuri și am plecat spre Phnom Penh. Inutil să mai spun că eu și cei doi spanioli eram singurii străini în acest autocar plin cu localnici care nu știau boabă de engleză, așa că tot drumul ne-am uitat la televizor și am văzut filme cu bătaie cambodgiene și videoclipuri cu cântece de dragoste. Frumos.

Și în Phnom Penh am avut din nou un motiv să mă gândesc cu maximă plăcere la cei 3 dolari economisiți, pentru că nu am ales compania de transport recomandată de Kiri, șoferul de tuk tuk de la Siem Reap, când, în autogară, am constatat că am pierdut legătura pentru Sihanoukville din cauza întârzierii autobuzului, așa că trebuie să mai aștept încă două ore până la următoarea cursă. Dar nu mi-a părut rău pentru că și în autogara asta era un televizor plat și am văzut câteva zeci de videoclipuri cu muzică de dragoste pierdută, în care băieți arătoși cântau pe scenă și fete, la fel de arătoase, plângeau în public. Am lăcrimat și noi, publicul din autogară, unii au fredonat și versurile, până pe la 4 după-amiază când, în sfârșit, a venit autocarul de Sihanoukville.

În total, călătoria a durat 14 ore, dar nu pentru că ar fi șosele proaste, ci pentru că trec numai prin localități (din punctul ăsta de vedere, putem spune că suntem frați cu khmerii), iar șoferii trebuie să respecte restricțiile de viteză. Mai amuzant este însă că la agențiile de turism din Siem Reap îți spuneau că vei ajunge la Sihanoukville în maxim 12, 10 sau chiar 8 ore (!!!), dar timpul este o chestiune atât de relativă în această țară, încât nici nu merită să-ți bați capul cu asta. Să ai un scaun sub fund și aer condiționat deasupra capului, tot ce contează cu adevărat.

Pe un drum de 540 de kilometri, între Siem Reap și Sihanoukville, ai prilejul să vezi și acea parte a Cambodgiei pe care nu o întâlnești în locurile turistice. Fiind sezonul secetos, un praf roșiatic acoperea o mare parte din casele și vegetația de pe marginea șoselei. Case care, la fel ca la Tonle Sap, erau înălțate pe bârne din lemn sau bambus (sau chiar pe stâlpi de beton, acolo unde gospodăria trăda prosperitatea proprietarilor), semn că sezonul ploios face ravagii prin această țară aflată, ca toată Asia de Sud-Est, sub capriciile musonilor. Multe case sărăcăcioase, fără geamuri, dar și clădiri colorate, desenate, retrase după perdele de bananieri sau copaci de mango. Dar peste toate, acest atotputernic praf roșiatic care-mi amintea de Africa.

Oare ce de cazarea mea e tot timpul la mama naibii? 

Am ajuns la Sihanoukville pe la 22,30, așa că eram din nou o pradă ușoară pentru șoferii de tuk-tuk care s-au repezit să-mi ia bagajele din mână. Îmi rezervasem un bungalow pe agoda.com și trebuia să ajung undeva în Otres Beach, plaja cea mai îndepărtată dar și mai frumoasă, din câte citisem. Numai că talentul deosebit pe care-l am de a alege cele mai îndepărtate cazări posibile a ieșit din nou la iveală. ”Hotelul tău nu este în Otres este în Otres 2, uite aici” îmi spune șoferul de tuk-tuk și-mi arată pe hartă un punct la marginea-marginii, de nici degetul nu-i putea sta pe bucata de hârtie. Cât costă până acolo? ”12 dolari”. Fac repede un sondaj printre ceilalți pasageri, poate mai merge cineva în direcția aia, dar de unde, oamenii își aleseseră cazări prudente, prin oraș, așa că nu am altă variantă decât să-i arunc șoferului un : ”hai să mergem, dar îți dau 10 dolari”. Omul acceptă (cursa făcea, în realitate, maxim 7 dolari) și uite așa ajung la Golden River Bungalow, un loc foarte frumos, pe malul râului, fiind însă exact ultimul loc de cazare din extremitatea sudică a plajei Otres 2, aflată la câțiva kilometri de Otres 1. După cum spuneam, cel mai departe posibil.

Totuși nu am regretat că am ales Otres. Plajele în Sihanoukville se înșiră una în continuarea celeilalte. Sunt câțiva kilometri buni de la un capăt la celălalt, iar în ziua următoare mi-am propus să le bat cu piciorul. Între Otres 2 și Otres 1 am făcut cam 20 de minute pe malul mării. Plaja are vreo 50 de metri lățime, are un rând de palmieri, o fâșie de nisip pe care s-a construit recent o alee pietruită, apoi un rând de arbori casuarina, apoi nisip și marea. Otres este cea mai frumoasă dintre toate plajele din Sihanoukville și este preferată pentru liniște, locuri de cazare mai ieftine și terase (toate au wifi gratis) cu mâncare și băutură ieftină. Această parte a litoralului s-a dezvoltat abia în ultimii ani, înțeleg că în 2008 nu era nimic construit aici. Acum toată plaja e plină de bungalow-uri, resorturi, restaurante, baruri, iar multe dintre ele aparțin unor europeni sau americani. Dincolo de plajă, în Otres 2, ultima apărută pe harta turistică, trebuie să mergi însă prin colbul roșiatic, pentru că nu este asfalt. Dar vestea bună e că se lucrează la asta.

Miezul distracției este pe plaja următoare, Ochheuteal, un nume pe care nu am reușit niciodată să-l pronunț cum trebuie. Un haos caracteristic Asiei, dar plăcut ochiului, cu restaurante unul lângă altul, baruri, agenții de turism de unde să-ți cumperi bilete de ferry- boat pentru insulele Koh Rong, Koh Russay, Koh Tang și alte koh-uri, centre de sporturi nautice. Din păcate pentru localnici, numărul turiștilor este departe de cel din Siem Reap, astfel încât cele mai multe dintre restaurante stau goale, un lucru de-a dreptul revoltător, în opinia mea, având în vedere deliciile culinare cu care te poți răsfăța în Sihanoukville (ca peste tot, de altfel, în Cambodgia). Deși prețurile par mai ridicate decât în Siem Reap, se mănâncă în continuare foarte ieftin. Cu 2-3 dolari poți să-ți iei o porție bună de tăieței cu fructe de mare, orez cu pește. O bere locală la halbă costă cam peste tot 50 de cenți (mai puțin la barul Utopia unde era 25 de cenți, dar, din câte mi-am dat seama, aici marfa principală era iarba, deci nu se pune la socoteală). Cel mai mare succes îl aveau însă terasele de la intersecția dintre drumul spre plajă și șoseaua către Otres, lângă Centrul de Informare Turistică (o clădire verde). Toate restaurantele de aici aveau vitrine și grătare la stradă, îți alegeai, peștele iar băiatul din spatele grătarului îl executa frumos și ți-l aducea în farfurie împreună cu orez sau cartofi și legume. Iar toată afacerea nu te costa mai mult de 3-4 dolari, fie că era file de barracuda, fie banalul red snapper. Pe lângă clasicul Amok am mai încercat o altă specialitate kmeră, Lok lak (nu mă întrebați ce înseamnă), o mâncare iute cu pui, condimente și multă ceapă, absolut delicioasă și pentru care am plătit 3,5 dolari la cârciuma unui american (Sam Beach Bar) din Otres.

După Ochheuteal, dacă mergi spre nord, următoarea plajă e Serendipity, la fel, animată și plină de baruri și restaurante. Din dreptul debarcaderului, de unde pleacă vapoarele către insule, se urcă drept și se ajunge în centrul Sihanoukville-ului, la leii aurii, o statuie ciudată aflată într-un sens giratoriu, din care pleacă drumuri în toate direcțiile.

Nu erau atât de mulți turiști pe cât m-aș fi așteptat în Sihanoukville, cel puțin nu atâția câți văzusem în Siem Reap, deși se presupune că ianuarie e lună de vârf. Majoritatea veneau oricum din Asia, nu din Occident. Chinezi și japonezi erau mult mai mulți decât europeni, chiar dacă plajele de aici încearcă să copieze câte puțin de la celebrele Phuket sau Koh Samui din Thailanda, pline în perioada asta de englezi, nemți și ruși.

Cambodgia e încă la început în ceea ce privește turismul de masă, iar asta se vede. Deși se străduiesc, barmanii, chelnerii sau chiar oamenii de la hoteluri par uneori stângaci, te lasă cu farfuria cu resturi de mâncare în față, sau nu înțeleg ce vrei să le ceri pentru că engleza lor e cel mult precară. Dar oamenii încearcă să se facă plăcuți și utili, iar asta ar trebui să însemne enorm. Și nu așteaptă bacșiș dar sunt foarte fericiți dacă-l primesc.

Că turismul nu le aduce khmerilor suficienți bani pentru o viață decentă e mai mult decât evident. Stai cu o bancnotă de 10 dolari în mână și nimeni cu are să-ți dea rest pentru că, probabil, foarte puțini dintre ei au reușit să adune 10 dolari în ziua respectivă. Deja, bancnote de 50 sau de 100 de dolari nu pot fi schimbate decât la bancă (sau poate la restaurantele mari), asta chiar dacă ești în centrul orașului. O fată care vindea fructe pe plajă a venit după două ore să-mi aducă 3 dolari, am crezut inițial că a fugit cu banii, de mi-a părut rău că nu i-am lăsat ei, după ce am văzut-o că se întoarce de la mama naibii, cu broboade de transpirație pe față și cu restul meu în mână.

Un șofer de tuk tuk a profitat însă când i-am dat o bancnotă de 10 dolari, iar cursa făcea 2 dolari. Mi-a spus că nu are să schimbe, a zis că se duce la magazinul din colț, i-am spus că mă duc eu, mi-a dat bancnota înapoi, după care a demarat în trombă. Era întuneric, iar când m-am dus la lumină și m-am uitat la bani, am văzut cea mai penibilă posibil bancnotă falsă de 10 dolari.

 

Sihanoukville nu înseamnă însă doar plajele de pe coastă ci și zecile de insule din larg, care pot fi vizitate cu bărcile cu motor ale localnicilor sau, mai înțelept, cumpărând excursii de la agențiile de pe plajă. Cea mai cunoscută este Koh Rong, unde sunt și multe locuri de cazare. Am preferat să zic pas unei asemenea călătorii, chiar dacă m-am expus astfel oprobiului unui cuplu de americani care m-au compătimit pe drumul cu microbuzul către Phnom Penh. ”Pf, de-ai ști ce frumoasă e plaja în Koh Rong!” Ok, mie mi-a ajuns Otres. Acum să ne luăm porția de tristețe și să vizităm muzeul genocidului din Phnom Penh, fosta închisoare secretă a khmerilor roșii S-21. Dar despre asta în episodul următor.